Cu nevasta la înaintare   Florentina Mușat azi la 10:54

N-au decât să învețe în școlile românești limba maternă, adică maghiara! E problema lor. Eu una știu, că aflându-ma la Corund n-am mai cumpărat oale și vase din lut pentru că nu înțelegeam o boabă din ce-mi spuneau vânzătorii. Am întrebat dacă o ie pe care aș fi vrut sincer s-o cumpăr, intră la apă. Tânărul meșteșugar a rămas împietrit, cu ochii beliți în zare încercând din răsputeri să înțeleagă ce-am vrut să spun cu apa. Nu mi-a părut rău că n-am cumpărat nimic, deși oferta era extrem de variată: oale, ulcele, pleduri, costume populare, jucării din lemn și teancuri întregi de coli pe care era tipărită harta Ungariei cu Transilvania alipită. Hârtia era de cea mai bună calitate, policromia la fel, dimensiunea impresionantă. Am plecat și mi-am luat strachini de la Horezu.
Sătămâna trecută am căutat, accesând toate cunoștințele, un pictor care să aibă experiență în pictatul pe pereți. Mi-a fost recomandat un puști care a sosit de curând în capitală din Miercurea Ciuc. Probabil că e talentat la îmbinat culorile dar la vorbit n-a fost chip să ne înțelegem. Am gesticulat, am luat un creion și-o foaie și i-am desenat ce vreau, unde vreau, cum să fie. Părea că înțelege dar, bietul de el, mi-a pus câteva întrebări și-atunci m-a pierdut definitiv. I-am dat creionul să deseneze ce vrea să spună. Câteva cuvinte românești, rostite greșit, puse și mai greșit în frază. Păcat! Pe mâna lor pierd…
De ziua Ungariei, pe 15 martie, ambasadorul țării vecine la București și-a trimis soția la Târgu Mureș pentru a citi discursul primului ministru ungar Viktor Orban. Distinsa doamnă a găsit de cuviință să spună la final câteva cuvinte, așa… din suflet și după ce a încheiat mesajul premierului și-a exprimat câteva considerente personale: “Să fie Ardealul aşa cum a fost în trecut, să fie naţiunea maghiară aşa cum a fost în trecut”. Mă rog… De aici a luat naștere halimaiul. Traducerea agențiilor de presă n-a fost corectă iar fraza de mai sus i-a fost atribuită soției ambasadorului doamna Erzsebet Bajtai. După îmbrâncelile și împunsăturile de rigoare s-a stabilit: este vorba de o parafrazare a unui cântec popular scris de eroul revoluției maghiare, poetul Petofi Sandor. Bun. Când să se liniștească băltoaca, jurnaliștii români au tulburat-o din nou: n-au dormit noaptea până ce n-au descoperit putregaiul din poveste. Nu, versurile nu-i aparțin lui Petofi Sandor ci lui Albert Wass, un criminal de război.

Personal, mă aștept ca în acest mileniu să depășim cu toții nefirescul și dezechilbrul din relațiile cu vecinii noștri. Și poate că maghiarii din România vor înțelege că limba lor maternă pe care eu o respect așa cum o respectă și ei pe-a mea, nu-i ajută nici acum și nici în viitor să se adapteze la o societate fie ea pestriță și în plină degringoladă cum este a noastră.
La final, aș vrea să închei cu versurile poetului Petofi Sandor, cu mențiunea că în fiecare mare oraș din țară, o stradă îi poartă numele.
Cum de rămân nespânzuraţi
Aceşti neruşinaţi şi hoţi?…
Poate doar pentru că nu sunt
Atâţia arbori pe pământ
De care să atârne toţi…