vineri, 25 martie 2011

Sursa eşecului actual


Mişu Negriţoiu spunea recent, din poziţia de lider al ING Bank România, că este uimit de faptul că în 2010-2011 autorităţile române folosesc aceleaşi argumente când solicită asistenţă la FMI, ca şi cum 15-20 de ani. În fapt, „restructurarea economică de bază" a rămas nerezolvată. Mişu Negriţoiu trage de aici concluzia „eşecului" generaţiei sale de politicieni. Eu cred că observaţia cunoscutului finanţist este corectă, dar concluzia este falsă. Iată argumentele mele.
Nu insist asupra suspectei suprapuneri a concluziei lui Mişu Negriţoiu (care vorbeşte nonşalant de „eşecul generaţiei politice a anilor '90") cu teza propagandei actualului regim din România, conform căreia „suntem după 20 de ani de erori". Prin asemenea teză se vrea, evident, eludarea răspunderii regimului pentru catastrofa de azi (după principiul atacat convingător deja de Hegel: „toate vacile sunt negre"). Teza este primitivă (şi împotriva evidenţelor), încât nu merită stăruit acum asupra ei (în definitiv, oriunde în lume cine guvernează răspunde de situaţie mai mult decât ceilalţi). În fapt, România a avut şi succese clare: trecerea pe creştere economică, în 2000, cu guvernul Isărescu, şi apoi creşterea economică, până la deciziile greşite şi degradarea instituţională din 2009 încoace. Este păcat, însă, că la noi specialişti remarcabili cedează uşor tezelor propagandei oficiale şi clişeelor carpatice. Nu putem să nu fim de acord, totuşi, cu Mişu Negriţoiu că abordarea din partea autorităţilor române de astăzi este alarmant de repetitivă şi, în fond, de ineficientă, trădând nepriceperea. Nu sunt însă raţiuni suficiente pentru ca de la eşecul actualei administraţii a ţării să se inducă eşecul generaţiei lui Mişu Negriţoiu. Contraargumentele sunt multiple.
În primul rând, nu este vorba de o întreagă generaţie, căci guvernarea a exercitat-o mereu un fragment prea puţin numeros al acelei generaţii. Dacă încercăm să stabilim cine a luat deciziile de politică economică din decembrie 1989 încoace, vom observa că este vorba de un grup restrâns, prea restrâns.
În al doilea rând, este o problemă de educaţie, nu de generaţie. Am aici în vedere o lacună tot mai sesizabilă a pregătirii finanţiştilor de pe scenă: ei văd exact problemele echilibrului bugetar, pot fi experţi în materie, dar reuşesc rareori să fie economişti şi, încă şi mai rar, să fie economişti care înţeleg economia societăţii. În educaţia finanţiştilor a fost, evident, un dispreţ pentru economia reală şi un dispreţ şi mai mare pentru teoria societăţii. Dacă vom face o comparaţie cu educaţia finanţiştilor din alte ţări, ne va izbi diferenţa, sub acest aspect. În definitiv, câţi finanţişti care iau decizii de politică economică sunt familiarizaţi cu dezbaterea economică, să zicem de la Galbraith şi Samuelson la Krugman şi Stieglitz? Câţi au o idee despre teorii ale societăţii, de la Max Weber, trecând prin Parsons, la Luhmann, Habermas, Tourain, Alexander?
În al treilea rând, problema educaţiei finanţiştilor nu atinge doar generaţia la care se referă Mişu Negriţoiu şi, ceea ce este şi mai grav, nu atinge doar pregătirea finanţiştilor. Acelaşi dispreţ pentru înţelegerea propriei profesii în cadrul conceptual mai cuprinzător (de pildă, înţelegerea fenomenelor psihice ca parte a vieţii psihice şi, până la urmă, a naturii umane, a fenomenelor fizice ca parte a naturii fizice, a fenomenelor biologice ca parte a vieţii etc.), dispreţ manifestat în dezinteresul pentru disciplinele integratoare (epistemologia specifică, teorii de rang mediu, filosofia domeniului), este, din păcate, sistematic în instituţiile de învăţământ superior actuale din ţară.
Iată, aşadar, că nu este vorba de eşecul „generaţiei politice", ci de „eşecul educaţiei" unor grupuri. Şi înainte de 1989, şi după 1989 au fost, însă, şi finanţişti care înţelegeau societatea. Unii nu au fost folosiţi sau pe unii Mişu Negriţoiu nu îi sesizează. Ştim că, în definitiv, un buget nu ajunge la echilibrare fără politici economice, iar acestea nu devin adecvate dacă nu iau în seamă starea societăţii. Mulţi oameni - finanţişti şi nefinanţişti - au argumentat copios în România în favoarea considerării acestui adevăr. Cine este de vină că în România nu se iau în seamă, la timp, adevărurile simple? Din nou, nu este, din păcate, o problemă de generaţie, ci de educaţie.
Desigur că Mişu Negriţoiu caută să dea răspuns la o întrebare de neocolit: de unde vine eşecul vizibil al administraţiei actuale a României - preşedinte, guvern, majoritate parlamentară - sau, în terminologia sa, de unde vine „derapajul" de astăzi al României? Directorul general al ING Bank trimite, cum am văzut, la „eşecul generaţiei politice a anilor '90", îngustând vizibil orizontul. Aşa cum am arătat, prea puţini oameni din acea generaţie au avut ocazia să ia deciziile „restructurării economice de bază". Mulţi aveau şi au cu totul altă abordare decât cea care urcă de la Mişu Negriţiou la Videanu sau Ialomiţianu. Aşa cum am arătat, aceia care au luat deciziile au o problemă nu atât de generaţie, cât de educaţie. Neînţelegând în profunzime finanţele şi economia, având o prea sumară imagine asupra societăţii, ei, efectiv sau măcar aparent specialişti (ba chiar „unicate" cum forţa, în 1990, lucrurile Silviu Brucan) au lăsat societatea la îndemâna unui populism care avea să dea un mussolinism atenuat, cu care România din zilele noastre s-a degradat. În fapt, dispreţul sau, cel puţin, necunoaşterea instituţiilor, a politicii propriu-zise, în numele unei specializări sectoriale prost înţelese, a făcut ca după persoane incontestabil bine pregătite pe segmentul finanţelor, precum Mişu Negriţoiu sau Florin Georgescu sau Vosganian, decizia de „restructurare economică" să încapă pe mâna amatorilor care, cu instrumente preluate, poate inconştient, din arsenalul trupeţilor anilor douăzeci şi treizeci, au luat sub control deciziile. Aici s-a petrecut o ruptură istorică, ce marchează actuala Românie, ruptură pe care o vom caracteriza cu alt prilej.

SURSA : COTIDIANUL.RO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu