Răspuns la întrebările presei (Întrucât, din raţiuni de program, nu am putut răspunde la timp, am notat întrebările şi răspund acum la ele, pe rând)
1. Este răspândit în societate şi exprimat de autorităţi - de la preşedinte la ministrul de resort - sentimentul unei degradări a învăţământului românesc. Preşedintele ţării spunea că învăţământul generează „proşti", iar ministrul că diplomele româneşti vor fi valabile peste o generaţie. Cum stăm, de fapt?
Andrei Marga: Învăţământul din România s-a degradat, într-adevăr, din 2005 (când s-au adoptat cele mai greşite măsuri ale ministerului, privind studiile master şi doctorat) încoace, iar 2009-2011 este perioada erorilor aproape zilnice ale autorităţilor. Trăim, de fapt, ziua şi prostia, în învăţământ, iar exemplele abundă. Degradarea provine din incompetenţa actualilor decidenţi. Pentru a da un reper, să amintesc că, în 1998, România era, alături de Brazilia, cea mai reformatoare (în sens bun) ţară în învăţământ. În mai 2000 se reuneau la Bucureşti miniştrii Educaţiei din Europa ca semn de recunoaştere a valorii reformei 1996-2000 din ţara noastră. În iunie 2000, România închidea cu succes, graţie reformelor făcute („reforma Marga" cum îi place lui Băsescu să spună!), primul capitol în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, de la Bruxelles. România din 1997-2000 a atras ultimele, cronologic vorbind, evaluări internaţionale pozitive în învăţământ. Ulterior, s-a intrat într-un proces de deformare a reformelor şi de decizii prosteşti, care au culminat cu Legea educaţiei din 2011. S-a spus, pe drept, de către un moldovean perspicace: „Tot ceea ce este valabil în această lege este plagiat din măsuri vechi, tot ce este nou este absurd". În acest punct ne aflăm, aşadar, astăzi.
Diplomele româneşti sunt recunoscute de mulţi ani, graţie acordurilor de la Lisabona (1995) şi numeroaselor acorduri de echivalare a diplomelor semnate, de minister, cu multe ţări, în 1997-2000. În plus, absolvenţii români se califică individual, ca orice alt absolvent din lume. Nu trăim o criză a recunoaşterii diplomelor, dar aceasta nu ne scuteşte să observăm continua degradare a şcolii româneşti de astăzi, ca urmare a incompetenţei autorităţilor şi politizării primitive a învăţământului. În fapt, schimbările adesea prosteşti din România plasează ţara noastră, din nefericire, la nivelul politicii educaţionale, printre ţările cele din urmă din actuala Europă. După 2000 nu mai există vreo evaluare internaţională serioasă, pozitivă, a ceea ce se decide la Bucureşti, în materie de învăţământ.
2. Autorităţile actuale cultivă devize precum descentralizarea învăţământului, axarea învăţământului pe „competenţe", întinerirea personalului, intrarea câtorva universităţi în primele cinci sute de universităţi din lume. Nu sunt acestea devize demne de salutat?
Andrei Marga: Nici una dintre devizele amintite nu este nouă. Se pot consulta documentele reformei 1996-2000 pentru a se observa că toate devizele erau în acele programe şi erau mai bine realizate. Ceea ce este nou este faptul că, mai ales în 2009-2011, fiecare deviză este folosită propagandistic şi duce la contrariul. De pildă, s-a proclamat „descentralizarea", dar ceea ce a rezultat a fost cel mai centralist sistem în învăţământ după 1989. S-a recurs la „competenţe" ca axă a învăţământului, dar nu numai că, datorită inculturii, concepţia ministerului se apropie de optica programelor naziste din 1934 (fapt semnalat pe plan internaţional), ci a dus şi duce direct la scăderea competenţelor multor absolvenţi. Întinerirea personalului - care este firească şi inevitabilă - a devenit o ţintă pur politică, ce face ca tot felul de impostori profesionali, sfertocalificaţi şi plagiatori să ajungă să ia decizii în dauna specialiştilor veritabili ai acestei ţări. Proiectul intrării unor universităţi în primele cinci sute din lume a însemnat, până acum, tăieri bugetare, scăderi salariale, blocarea de trei ani a posturilor şi alte măsuri stupide. Se poate spune, fără teama de a greşi, că toate devizele nobile ale învăţământului european duc, în mâna autorităţilor de la Bucureşti, datorită nepriceperii şi relei credinţe, la contrariul lor în ţara noastră.
3. Autorităţile vor să interzică locurile cu taxă în învăţământul superior de stat. Care este opinia Dvs.?
Andrei Marga: Intenţia se cuplează cu măsura recentă a ministerului de a limita locurile de studii la Admiterea 2012, conform cifrelor înscrise în documentele ARACIS. În fapt, aceste cifre erau pur convenţionale, pro forma, încât nimeni nu le-a luat vreodată în serios. Desigur, capacitatea de şcolarizare este de luat în serios, dar ea trebuie stabilită riguros, nu „după ochi", cum este acum. Luând însă în seamă acest cuplaj, consecinţele intenţiei autorităţilor, la care vă referiţi, vor fi două, ambele negative: se va reduce efectivul de studenţi admişi în universităţi, iar unii studenţi vor fi împinşi spre universităţi care aveau locuri în ultimii ani, dar nu mai atrăgeau candidaţi. Erau de fapt universităţi muribunde. Or, România - după toate analizele - trebuie să sporească efectivul celor cu studii superioare în populaţia ţării şi să asigure studii superioare de calitate. Intenţia la care vă referiţi trădează ambele obiective ale ţării.
4. Aţi acuzat, la timpul potrivit, reducerea şanselor de studii superioare în România ca efect al Legii educaţiei (2011). Vă menţineţi opinia?
Andrei Marga: Din nefericire pentru ţara noastră, opinia mea se confirmă. În loc să lărgească condiţiile de studii de calitate, autorităţile din învăţământ reduc şansele de studiu pentru tineri. Am dat adineauri un exemplu. Pot să aduc în discuţie şi altele. De pildă, reducerea, prin artificii birocratice, a programelor de master, desfiinţarea studiilor doctorale la fără frecvenţă sau tot felul de opriri ale tinerilor la concursuri pentru posturi. Numai România actuală recurge, în sistemul european, la împiedicarea tinerilor să studieze. Numai aici legislaţia şi reglementările sunt orientate, precum în Italia mussoliniană, spre interdicţii şi opriri, mai curând decât spre încurajarea iniţiativei. Orientarea spre interdicţii a legislaţiei ar trebui să-i alarmeze pe cetăţeni.
5. Clasificarea universităţilor a stârnit multe discuţii. Ce merite şi lacune are ea?
Andrei Marga: Clasificarea universităţilor este, oriunde şi oricând, un instrument de stimulare, ce poate fi util dacă metoda este validă. Pentru România, urgenţa era însă stabilirea profilului universităţilor (învăţământ şi cercetare avansată, învăţământ master şi bachelor, învăţământ bachelor), care ar trebui să preceadă clasificarea. În situaţia dată, s-a trecut direct la clasificare, fără o metodă dezbătută cu specialişti reali şi fără un control precis al datelor pe care catedrele sau facultăţile din diferite universităţi le-au introdus în platforma organizată. Clasificarea, se vede bine, este condusă de persoane fără calificare, care se descurcă după cum se dau telefoane. Nu poate ieşi ceva serios atunci când datele se umflă propagandistic, iar abordarea se politizează. Din păcate, aceste fapte se petrec sub ochii autorităţilor actuale, care nu se pricep la operaţii atât de delicate şi, în plus, nu sunt asistate de veritabili cunoscători ai tehnicii ierarhizărilor din Europa.
6. Posturile didactice în învăţământul superior sunt blocate din 2009. Ce puteţi face în această situaţie?
Andrei Marga: Numai sub Ceauşescu s-a mai recurs la absurda blocare a concursurilor pe posturi în universităţi. Efectele sunt, ca de obicei, dezastruoase. Din nou, autorităţile comit greşeli elementare (de exemplu, ignoră faptul că universităţile finanţează multe posturi din venituri proprii, încât nu sunt „bugetare" în înţelesul curent) sau introduc reguli la care nici ceauşismul nu s-a gândit (precum aprobarea de către minister a intrării unui candidat în concurs pentru a deveni asistent, de pildă). Peste toate, autorităţile nu şi-au asigurat resursele de finanţare, iar tentaţia de a controla politic accesul la posturi (după ce această tentaţie a fost descurajată în decembrie 1989) şi-a făcut din nou apariţia. Ca universitate ce se pregătea pentru evaluarea internaţională, contractată cu o cunoscută instituţie specializată din Germania, Universitatea Babeş-Bolyai nu a mai putut angaja profesori şi conferenţiari universitari, încât plătim costuri grele ale blocării posturilor de către autorităţi în ultimii trei ani.
7. Atragerea de studenţi, inclusiv doctoranzi străini, este un indicator european de clasificare a universităţilor. Cum stăm cu acest indicator?
Andrei Marga: Anvergura şi forţa unei universităţi se măsoară în multe feluri, inclusiv în atractivitatea printre candidaţii din alte ţări. Înainte de 2009, acest indicator îl îndeplineam tot mai bine, în pofida erorilor din reglementările studiilor master şi ale studiilor de doctorat date de minister în 2005-2006. Acum, acest indicator este afectat grav de greşitele măsuri ale ministerului în materie de studii master şi de încă mai greşita desfiinţare a doctoratului fără frecvenţă, prin legea pomenită. Pot să vă spun că, în acest moment, avem câteva sute de candidaţi, la master sau doctorat, care se află oarecum la frontieră, în aşteptarea unei schimbări a stupidelor reglementări din învăţământul românesc.
8. Ministerul actual nu ascunde intenţia de a deplasa examenul de admitere la master pentru toamnă, în locul lunii iulie, cum era până acum. Agreaţi această măsură?
Andrei Marga: Este o altă măsură nechibzuită a ministerului actual. Efectul ei de primă instanţă va fi plecarea candidaţilor de vârf spre alte ţări, ştiut fiind faptul că este plin astăzi în lume de burse master sau burse de doctorat. Care candidat bun va sta mult pe gânduri? Soluţia ar fi fost sesiunea de examene de admitere la studii master în iulie şi, la nevoie, în toamnă.
9. Profesorii universitari şi cercetători ştiinţifici din universităţi au protestat faţă de alocarea resurselor financiare pentru cercetare ştiinţifică doar institutelor care au personalitate juridică. În acest fel, institutele de cercetare din universităţile din ţară au fost excluse. Ce aveţi de gând să faceţi?
Andrei Marga: Deciziile autorităţilor române actuale se iau - se vede bine - mai mult pe apucate, şi nu pe baza unei cugetări responsabile. De aceea, un grupuscul şi-a impus optica, în dauna majorităţii celorlalţi, universitari şi cercetători. Să fim limpezi: cercetarea universitară rămâne, ca volum şi relevanţă, în primul plan, oriunde în Europa. Fără ea, nici o ţară nu se poate dezvolta, nu numai în cunoaştere, ci şi în materie de soluţii tehnologice, administrative, culturale. De aceea, institutele, centrele de cercetare şi laboratoarele universitare ar trebui încurajate, nu discriminate. Evident că acestea fiind în universităţi, personalitatea juridică revine universităţilor, care sunt proprietarii de drept ai acestor institute, centre şi laboratoare. Nu ar trebui ca în faţa accesului la resursele financiare să se pună criteriul personalităţii juridice, care este, evident, de altă natură. Ar trebui ca performanţa şi capacitatea institutului, centrului, laboratorului respectiv să conteze. Sunt solidar cu protestul amintit şi vom lupta pentru schimbarea în bine a criteriilor de acces la finanţare.
10. În România, mai ales la cei care formează acum grupul conducător la minister, se consideră că doar publicaţiile ISI sunt de luat în seamă. Pe de altă parte, intelectuali de prim plan din ţară văd în aceasta o optică sectară, păgubitoare. Care este opinia Dvs.?
Andrei Marga: Sunt multe de spus în legătură cu acest triumf momentan al unei abordări antiştiinţifice şi inculte a ştiinţei din România. Mă rezum aici la patru observaţii. Prima este aceea că optica pe care o menţionaţi este a unor persoane care au ceva publicaţii ISI la activ, dar pe care nici o universitate, din ţară sau din afară, nu le-a angajat (astfel de „specialişti" fiind cu sutele de mii în lume!). Asemenea persoane tind să jupoaie o ţară care are nevoie de politici chibzuite, competente, înţelepte. A doua este aceea că publicaţiile ISI (în ţară sau în afară) sunt foarte importante dacă conţin inovaţii tehnologice, descoperiri ştiinţifice, creaţie intelectuală. La noi, aceste publicaţii au devenit, tot prin deformare din partea grupului menţionat, un scop în sine, încât trebuie pusă întrebarea: ce inovaţii, descoperiri, creaţii sunt în publicaţiile ce se avantajează? Vom vedea că recolta este foarte săracă. În definitiv, s-a ajuns să avem publicaţii ISI în chimie, de exemplu (domeniu în care, într-o facultate, de pildă, funcţionează un „laborator de produs articole ISI"), pe când industria chimică indigenă aproape a dispărut. Nu ar fi cazul ca cineva să răspundă? A treia este aceea că trebuie mai bine înţeles şi în România sensul ştiinţei, al cunoaşterii, în general. Publicarea este indispensabilă, publicarea în reviste ISI are importanţă crucială pentru vizibilitate, dar ştiinţa, cunoaşterea în general, nu se încheie cu publicarea. Răspândirea, după recunoaşterea profesională calificată, a cunoştinţelor şi aplicarea sunt cel puţin la fel de importante. A patra observaţie se referă la nevoia urgentă pentru România de a avea o bine elaborată politică a cercetării, ca parte a politicii dezvoltării. Elaborarea politicii cercetării nu stă, însă, în chip evident, în capacitatea actualelor autorităţi.
Vreau să menţionez şi alt aspect. Unii se aventurează în filosefome şi consideră că în ştiinţele experimentale cercetările sunt mai sigure şi mai demne de recunoaştere decât în ştiinţele sociale. În această situaţie, trebuie observat că se înşală amarnic cei care trag de aici concluzia că cercetătorii din ştiinţele sociale stau mai rău în ierarhizările internaţionale decât ceilalţi. Iată o probă: autorii de lucrări de istoria Transilvaniei, istoria evreimii în România, istoria filosofiei contemporane, religia în era globalizării, geografia regională, exegeza biblică, demografie transilvană, managementul firmelor clujene etc. - ca să iau câteva exemple la îndemână din universitatea din care fac parte - se plasează, în cel mai rău caz, între primii 100 din lume (inclusiv din motivul că este vorba de teme specifice). Avem în România vreun experimentalist care intră între primii o sută din lume? Nu pot şi nu vreau să dau răspunsul. Vreau, însă, să îndemn evaluatorii la moderaţie şi precizie în evaluări ale cercetării ştiinţifice din diferite domenii. Din păcate, la noi nu a pătruns încă o conştiinţă reflexivă a ştiinţei (care este înţeleasă mecanic şi incult, fără pregătire logico-epistemologică a cercetătorului, după calapoade de acum 90 de ani!). Nu se înţelege că unitatea ştiinţei stă pe o diversitate a ştiinţelor (empiric-analitice, strategic-analitice, istorico-hermeneutice, reflexive etc.), încât rareori putem vorbi de ştiinţă la singular. Adesea, cei care pretind că fac ştiinţă nu au cultură ştiinţifică (decum cultură teoretico-filosofică, rămasă prea slabă la noi). O cultură ştiinţifică având ca obiect ştiinţa a devenit indispensabilă pentru specialiştii din România actuală.
11. Parlamentarii reprezentând comunităţile evreieşti şi reprezentanţii germani au protestat pe lângă guvern acuzând pericolul distrugerii, prin criteriile folosite de actualul minister al educaţiei, a programelor de studii iudaice, studii germane şi alte studii internaţionale. Ce puteţi face?
Andrei Marga: Protestele evreieşti şi germane, ca şi nemulţumirile exprimate de diplomaţi francezi şi de alţi reprezentanţi europeni, sunt justificate. Din incompetenţă, ministerul distruge achiziţii culturale importante (programe de studii, învăţarea limbilor străine, instituţii internaţionale) obţinute de universităţi după 1989. La minister bate un vânt nu doar antiştiinţific, ci şi anticultural, care ar trebui stopat, din curate raţiuni de patriotism, cel puţin. În ceea ce ne priveşte, continuăm cooperarea cu parlamente, guverne, ministere europene şi neeuropene, într-un efort de a salva acele achiziţii culturale. Iar lacunele semnalate în scrisoarea congresmenilor americani, adresată Parlamentului României, privind legislaţia educaţiei din România actuală - etatizarea proprietăţilor universitare, discriminarea pe criterii de vârstă, desfiinţarea autonomiei universitare - sunt adevărate şi lovesc în învăţământul românesc. Ele merită să stea în atenţia fiecărui cetăţean onest.
12. De unde vine, în definitiv, acest curent antiştiinţific şi anticultural ce se resimte în deciziile ministerelor?
Andrei Marga: Pe de o parte, curentul vine din calitatea joasă a decidenţilor. Thomas Mann semnala la timpul său cât de dramatică devine situaţia unei societăţi când aceasta intră sub controlul celor mai puţin pregătiţi şi mai corupţi. Pe de altă parte, curentul este susţinut, din păcate, de tot felul de conferenţiari şi lectori fără operă, care cred că o carieră universitară constă din funcţii administrative şi din pierderea timpului în comitete şi comisii, care s-au înmulţit la noi ca ciupercile. Aceştia ţin isonul măsurilor greşite şi păgubitoare pentru România - ţară care-şi cheltuie energii mai mari ca oricând şi bani mai mulţi ca altădată ţinând pe drumuri sute şi sute de „evaluatori", „inspectori", „membri" etc., care ar face mult mai bine, pentru ei şi pentru universităţi, să revină în biblioteci şi laboratoare. Un universitar care nu "vede" măcar trei cărţi noi pe zi în domeniul său şi alte două în domenii învecinate este condamnat la descompunere, orice ar pretinde.
13. Sunt programele europene o soluţie în împrejurările din România?
Andrei Marga: Resursele financiare nerambursabile sunt, în multe ţări, instrumente excelente de dezvoltare. Putem sesiza uşor în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria efectele lor benefice. Dar nu numai absorbţia acestor resurse este o problemă în România, ci şi folosirea cu rezultate a resurselor europene după absorbţie. Folosirea a devenit în ţara noastră un teren al corupţiei fără seamăn. Cauza stă în cel puţin două erori politice. În loc ca aceste resurse financiare să fie rulate prin bănci (care ştiu ce înseamnă banii şi cât de important este să faci ceva cu ei aşa cum s-a petrecut în ţările vecine), guvernul rulează programele prin autorităţi naţionale politizate şi corupte. Pe de altă parte, în România, spre deosebire de Europa, nu s-a dat un cod de acces la programe, încât de la miniştri (Botiş nu e singurul!) la slujbaşi oarecare intră în programe până şi odraslele, soacre, cumnaţi şi, de fapt, orice rudă, oricât de necalificată. Pe deasupra, tot felul de SRL-uri căpuşează instituţiile de învăţământ. În plus, sunt persoane care intră în cel puţin paisprezece programe, de la inginerie, trecând prin management şi economie mondială, la vindecarea ficatului şi repararea auzului. Suplimentar, se fură pur şi simplu pe programe formal pasabile, având rapoarte ingenioase, fără ca din toate acestea să iasă altceva decât socializări, deplasări, conferinţe insipide, vorbe goale etc. Vedem, în schimb, alături (deunăzi a fost la noi grupul unui program KAndrei nowledge and Policy, dirijat de Universitatea „Ludwig Maximilians" din München, excelent ca organizare, rigoare, rezultate!), programe europene veritabile. În loc să fie - conform destinaţiei lor - mijloace la dispoziţia oricărui cetăţean spre a-şi ameliora educaţia şi situaţia, programele europene au devenit sursă de stors bani şi mituire, fără efort profesional şi consecinţe sociale, pentru 5-6% dintre cetăţeni. Comisia Europeană şi concetăţenii europeni s-ar îngrozi dacă ar cunoaşte inventivitatea carpatică în ale coruperii acestor programe. România are nevoie urgentă de o cu totul altă abordare a accesului la programele europene şi a folosirii acestor resurse importante. Pentru aceasta este însă nevoie de alţi responsabili la nivelul ţării.
Andrei Marga
Sursa : Cotidianul.ro
1. Este răspândit în societate şi exprimat de autorităţi - de la preşedinte la ministrul de resort - sentimentul unei degradări a învăţământului românesc. Preşedintele ţării spunea că învăţământul generează „proşti", iar ministrul că diplomele româneşti vor fi valabile peste o generaţie. Cum stăm, de fapt?
Andrei Marga: Învăţământul din România s-a degradat, într-adevăr, din 2005 (când s-au adoptat cele mai greşite măsuri ale ministerului, privind studiile master şi doctorat) încoace, iar 2009-2011 este perioada erorilor aproape zilnice ale autorităţilor. Trăim, de fapt, ziua şi prostia, în învăţământ, iar exemplele abundă. Degradarea provine din incompetenţa actualilor decidenţi. Pentru a da un reper, să amintesc că, în 1998, România era, alături de Brazilia, cea mai reformatoare (în sens bun) ţară în învăţământ. În mai 2000 se reuneau la Bucureşti miniştrii Educaţiei din Europa ca semn de recunoaştere a valorii reformei 1996-2000 din ţara noastră. În iunie 2000, România închidea cu succes, graţie reformelor făcute („reforma Marga" cum îi place lui Băsescu să spună!), primul capitol în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, de la Bruxelles. România din 1997-2000 a atras ultimele, cronologic vorbind, evaluări internaţionale pozitive în învăţământ. Ulterior, s-a intrat într-un proces de deformare a reformelor şi de decizii prosteşti, care au culminat cu Legea educaţiei din 2011. S-a spus, pe drept, de către un moldovean perspicace: „Tot ceea ce este valabil în această lege este plagiat din măsuri vechi, tot ce este nou este absurd". În acest punct ne aflăm, aşadar, astăzi.
Diplomele româneşti sunt recunoscute de mulţi ani, graţie acordurilor de la Lisabona (1995) şi numeroaselor acorduri de echivalare a diplomelor semnate, de minister, cu multe ţări, în 1997-2000. În plus, absolvenţii români se califică individual, ca orice alt absolvent din lume. Nu trăim o criză a recunoaşterii diplomelor, dar aceasta nu ne scuteşte să observăm continua degradare a şcolii româneşti de astăzi, ca urmare a incompetenţei autorităţilor şi politizării primitive a învăţământului. În fapt, schimbările adesea prosteşti din România plasează ţara noastră, din nefericire, la nivelul politicii educaţionale, printre ţările cele din urmă din actuala Europă. După 2000 nu mai există vreo evaluare internaţională serioasă, pozitivă, a ceea ce se decide la Bucureşti, în materie de învăţământ.
2. Autorităţile actuale cultivă devize precum descentralizarea învăţământului, axarea învăţământului pe „competenţe", întinerirea personalului, intrarea câtorva universităţi în primele cinci sute de universităţi din lume. Nu sunt acestea devize demne de salutat?
Andrei Marga: Nici una dintre devizele amintite nu este nouă. Se pot consulta documentele reformei 1996-2000 pentru a se observa că toate devizele erau în acele programe şi erau mai bine realizate. Ceea ce este nou este faptul că, mai ales în 2009-2011, fiecare deviză este folosită propagandistic şi duce la contrariul. De pildă, s-a proclamat „descentralizarea", dar ceea ce a rezultat a fost cel mai centralist sistem în învăţământ după 1989. S-a recurs la „competenţe" ca axă a învăţământului, dar nu numai că, datorită inculturii, concepţia ministerului se apropie de optica programelor naziste din 1934 (fapt semnalat pe plan internaţional), ci a dus şi duce direct la scăderea competenţelor multor absolvenţi. Întinerirea personalului - care este firească şi inevitabilă - a devenit o ţintă pur politică, ce face ca tot felul de impostori profesionali, sfertocalificaţi şi plagiatori să ajungă să ia decizii în dauna specialiştilor veritabili ai acestei ţări. Proiectul intrării unor universităţi în primele cinci sute din lume a însemnat, până acum, tăieri bugetare, scăderi salariale, blocarea de trei ani a posturilor şi alte măsuri stupide. Se poate spune, fără teama de a greşi, că toate devizele nobile ale învăţământului european duc, în mâna autorităţilor de la Bucureşti, datorită nepriceperii şi relei credinţe, la contrariul lor în ţara noastră.
3. Autorităţile vor să interzică locurile cu taxă în învăţământul superior de stat. Care este opinia Dvs.?
Andrei Marga: Intenţia se cuplează cu măsura recentă a ministerului de a limita locurile de studii la Admiterea 2012, conform cifrelor înscrise în documentele ARACIS. În fapt, aceste cifre erau pur convenţionale, pro forma, încât nimeni nu le-a luat vreodată în serios. Desigur, capacitatea de şcolarizare este de luat în serios, dar ea trebuie stabilită riguros, nu „după ochi", cum este acum. Luând însă în seamă acest cuplaj, consecinţele intenţiei autorităţilor, la care vă referiţi, vor fi două, ambele negative: se va reduce efectivul de studenţi admişi în universităţi, iar unii studenţi vor fi împinşi spre universităţi care aveau locuri în ultimii ani, dar nu mai atrăgeau candidaţi. Erau de fapt universităţi muribunde. Or, România - după toate analizele - trebuie să sporească efectivul celor cu studii superioare în populaţia ţării şi să asigure studii superioare de calitate. Intenţia la care vă referiţi trădează ambele obiective ale ţării.
4. Aţi acuzat, la timpul potrivit, reducerea şanselor de studii superioare în România ca efect al Legii educaţiei (2011). Vă menţineţi opinia?
Andrei Marga: Din nefericire pentru ţara noastră, opinia mea se confirmă. În loc să lărgească condiţiile de studii de calitate, autorităţile din învăţământ reduc şansele de studiu pentru tineri. Am dat adineauri un exemplu. Pot să aduc în discuţie şi altele. De pildă, reducerea, prin artificii birocratice, a programelor de master, desfiinţarea studiilor doctorale la fără frecvenţă sau tot felul de opriri ale tinerilor la concursuri pentru posturi. Numai România actuală recurge, în sistemul european, la împiedicarea tinerilor să studieze. Numai aici legislaţia şi reglementările sunt orientate, precum în Italia mussoliniană, spre interdicţii şi opriri, mai curând decât spre încurajarea iniţiativei. Orientarea spre interdicţii a legislaţiei ar trebui să-i alarmeze pe cetăţeni.
5. Clasificarea universităţilor a stârnit multe discuţii. Ce merite şi lacune are ea?
Andrei Marga: Clasificarea universităţilor este, oriunde şi oricând, un instrument de stimulare, ce poate fi util dacă metoda este validă. Pentru România, urgenţa era însă stabilirea profilului universităţilor (învăţământ şi cercetare avansată, învăţământ master şi bachelor, învăţământ bachelor), care ar trebui să preceadă clasificarea. În situaţia dată, s-a trecut direct la clasificare, fără o metodă dezbătută cu specialişti reali şi fără un control precis al datelor pe care catedrele sau facultăţile din diferite universităţi le-au introdus în platforma organizată. Clasificarea, se vede bine, este condusă de persoane fără calificare, care se descurcă după cum se dau telefoane. Nu poate ieşi ceva serios atunci când datele se umflă propagandistic, iar abordarea se politizează. Din păcate, aceste fapte se petrec sub ochii autorităţilor actuale, care nu se pricep la operaţii atât de delicate şi, în plus, nu sunt asistate de veritabili cunoscători ai tehnicii ierarhizărilor din Europa.
6. Posturile didactice în învăţământul superior sunt blocate din 2009. Ce puteţi face în această situaţie?
Andrei Marga: Numai sub Ceauşescu s-a mai recurs la absurda blocare a concursurilor pe posturi în universităţi. Efectele sunt, ca de obicei, dezastruoase. Din nou, autorităţile comit greşeli elementare (de exemplu, ignoră faptul că universităţile finanţează multe posturi din venituri proprii, încât nu sunt „bugetare" în înţelesul curent) sau introduc reguli la care nici ceauşismul nu s-a gândit (precum aprobarea de către minister a intrării unui candidat în concurs pentru a deveni asistent, de pildă). Peste toate, autorităţile nu şi-au asigurat resursele de finanţare, iar tentaţia de a controla politic accesul la posturi (după ce această tentaţie a fost descurajată în decembrie 1989) şi-a făcut din nou apariţia. Ca universitate ce se pregătea pentru evaluarea internaţională, contractată cu o cunoscută instituţie specializată din Germania, Universitatea Babeş-Bolyai nu a mai putut angaja profesori şi conferenţiari universitari, încât plătim costuri grele ale blocării posturilor de către autorităţi în ultimii trei ani.
7. Atragerea de studenţi, inclusiv doctoranzi străini, este un indicator european de clasificare a universităţilor. Cum stăm cu acest indicator?
Andrei Marga: Anvergura şi forţa unei universităţi se măsoară în multe feluri, inclusiv în atractivitatea printre candidaţii din alte ţări. Înainte de 2009, acest indicator îl îndeplineam tot mai bine, în pofida erorilor din reglementările studiilor master şi ale studiilor de doctorat date de minister în 2005-2006. Acum, acest indicator este afectat grav de greşitele măsuri ale ministerului în materie de studii master şi de încă mai greşita desfiinţare a doctoratului fără frecvenţă, prin legea pomenită. Pot să vă spun că, în acest moment, avem câteva sute de candidaţi, la master sau doctorat, care se află oarecum la frontieră, în aşteptarea unei schimbări a stupidelor reglementări din învăţământul românesc.
8. Ministerul actual nu ascunde intenţia de a deplasa examenul de admitere la master pentru toamnă, în locul lunii iulie, cum era până acum. Agreaţi această măsură?
Andrei Marga: Este o altă măsură nechibzuită a ministerului actual. Efectul ei de primă instanţă va fi plecarea candidaţilor de vârf spre alte ţări, ştiut fiind faptul că este plin astăzi în lume de burse master sau burse de doctorat. Care candidat bun va sta mult pe gânduri? Soluţia ar fi fost sesiunea de examene de admitere la studii master în iulie şi, la nevoie, în toamnă.
9. Profesorii universitari şi cercetători ştiinţifici din universităţi au protestat faţă de alocarea resurselor financiare pentru cercetare ştiinţifică doar institutelor care au personalitate juridică. În acest fel, institutele de cercetare din universităţile din ţară au fost excluse. Ce aveţi de gând să faceţi?
Andrei Marga: Deciziile autorităţilor române actuale se iau - se vede bine - mai mult pe apucate, şi nu pe baza unei cugetări responsabile. De aceea, un grupuscul şi-a impus optica, în dauna majorităţii celorlalţi, universitari şi cercetători. Să fim limpezi: cercetarea universitară rămâne, ca volum şi relevanţă, în primul plan, oriunde în Europa. Fără ea, nici o ţară nu se poate dezvolta, nu numai în cunoaştere, ci şi în materie de soluţii tehnologice, administrative, culturale. De aceea, institutele, centrele de cercetare şi laboratoarele universitare ar trebui încurajate, nu discriminate. Evident că acestea fiind în universităţi, personalitatea juridică revine universităţilor, care sunt proprietarii de drept ai acestor institute, centre şi laboratoare. Nu ar trebui ca în faţa accesului la resursele financiare să se pună criteriul personalităţii juridice, care este, evident, de altă natură. Ar trebui ca performanţa şi capacitatea institutului, centrului, laboratorului respectiv să conteze. Sunt solidar cu protestul amintit şi vom lupta pentru schimbarea în bine a criteriilor de acces la finanţare.
10. În România, mai ales la cei care formează acum grupul conducător la minister, se consideră că doar publicaţiile ISI sunt de luat în seamă. Pe de altă parte, intelectuali de prim plan din ţară văd în aceasta o optică sectară, păgubitoare. Care este opinia Dvs.?
Andrei Marga: Sunt multe de spus în legătură cu acest triumf momentan al unei abordări antiştiinţifice şi inculte a ştiinţei din România. Mă rezum aici la patru observaţii. Prima este aceea că optica pe care o menţionaţi este a unor persoane care au ceva publicaţii ISI la activ, dar pe care nici o universitate, din ţară sau din afară, nu le-a angajat (astfel de „specialişti" fiind cu sutele de mii în lume!). Asemenea persoane tind să jupoaie o ţară care are nevoie de politici chibzuite, competente, înţelepte. A doua este aceea că publicaţiile ISI (în ţară sau în afară) sunt foarte importante dacă conţin inovaţii tehnologice, descoperiri ştiinţifice, creaţie intelectuală. La noi, aceste publicaţii au devenit, tot prin deformare din partea grupului menţionat, un scop în sine, încât trebuie pusă întrebarea: ce inovaţii, descoperiri, creaţii sunt în publicaţiile ce se avantajează? Vom vedea că recolta este foarte săracă. În definitiv, s-a ajuns să avem publicaţii ISI în chimie, de exemplu (domeniu în care, într-o facultate, de pildă, funcţionează un „laborator de produs articole ISI"), pe când industria chimică indigenă aproape a dispărut. Nu ar fi cazul ca cineva să răspundă? A treia este aceea că trebuie mai bine înţeles şi în România sensul ştiinţei, al cunoaşterii, în general. Publicarea este indispensabilă, publicarea în reviste ISI are importanţă crucială pentru vizibilitate, dar ştiinţa, cunoaşterea în general, nu se încheie cu publicarea. Răspândirea, după recunoaşterea profesională calificată, a cunoştinţelor şi aplicarea sunt cel puţin la fel de importante. A patra observaţie se referă la nevoia urgentă pentru România de a avea o bine elaborată politică a cercetării, ca parte a politicii dezvoltării. Elaborarea politicii cercetării nu stă, însă, în chip evident, în capacitatea actualelor autorităţi.
Vreau să menţionez şi alt aspect. Unii se aventurează în filosefome şi consideră că în ştiinţele experimentale cercetările sunt mai sigure şi mai demne de recunoaştere decât în ştiinţele sociale. În această situaţie, trebuie observat că se înşală amarnic cei care trag de aici concluzia că cercetătorii din ştiinţele sociale stau mai rău în ierarhizările internaţionale decât ceilalţi. Iată o probă: autorii de lucrări de istoria Transilvaniei, istoria evreimii în România, istoria filosofiei contemporane, religia în era globalizării, geografia regională, exegeza biblică, demografie transilvană, managementul firmelor clujene etc. - ca să iau câteva exemple la îndemână din universitatea din care fac parte - se plasează, în cel mai rău caz, între primii 100 din lume (inclusiv din motivul că este vorba de teme specifice). Avem în România vreun experimentalist care intră între primii o sută din lume? Nu pot şi nu vreau să dau răspunsul. Vreau, însă, să îndemn evaluatorii la moderaţie şi precizie în evaluări ale cercetării ştiinţifice din diferite domenii. Din păcate, la noi nu a pătruns încă o conştiinţă reflexivă a ştiinţei (care este înţeleasă mecanic şi incult, fără pregătire logico-epistemologică a cercetătorului, după calapoade de acum 90 de ani!). Nu se înţelege că unitatea ştiinţei stă pe o diversitate a ştiinţelor (empiric-analitice, strategic-analitice, istorico-hermeneutice, reflexive etc.), încât rareori putem vorbi de ştiinţă la singular. Adesea, cei care pretind că fac ştiinţă nu au cultură ştiinţifică (decum cultură teoretico-filosofică, rămasă prea slabă la noi). O cultură ştiinţifică având ca obiect ştiinţa a devenit indispensabilă pentru specialiştii din România actuală.
11. Parlamentarii reprezentând comunităţile evreieşti şi reprezentanţii germani au protestat pe lângă guvern acuzând pericolul distrugerii, prin criteriile folosite de actualul minister al educaţiei, a programelor de studii iudaice, studii germane şi alte studii internaţionale. Ce puteţi face?
Andrei Marga: Protestele evreieşti şi germane, ca şi nemulţumirile exprimate de diplomaţi francezi şi de alţi reprezentanţi europeni, sunt justificate. Din incompetenţă, ministerul distruge achiziţii culturale importante (programe de studii, învăţarea limbilor străine, instituţii internaţionale) obţinute de universităţi după 1989. La minister bate un vânt nu doar antiştiinţific, ci şi anticultural, care ar trebui stopat, din curate raţiuni de patriotism, cel puţin. În ceea ce ne priveşte, continuăm cooperarea cu parlamente, guverne, ministere europene şi neeuropene, într-un efort de a salva acele achiziţii culturale. Iar lacunele semnalate în scrisoarea congresmenilor americani, adresată Parlamentului României, privind legislaţia educaţiei din România actuală - etatizarea proprietăţilor universitare, discriminarea pe criterii de vârstă, desfiinţarea autonomiei universitare - sunt adevărate şi lovesc în învăţământul românesc. Ele merită să stea în atenţia fiecărui cetăţean onest.
12. De unde vine, în definitiv, acest curent antiştiinţific şi anticultural ce se resimte în deciziile ministerelor?
Andrei Marga: Pe de o parte, curentul vine din calitatea joasă a decidenţilor. Thomas Mann semnala la timpul său cât de dramatică devine situaţia unei societăţi când aceasta intră sub controlul celor mai puţin pregătiţi şi mai corupţi. Pe de altă parte, curentul este susţinut, din păcate, de tot felul de conferenţiari şi lectori fără operă, care cred că o carieră universitară constă din funcţii administrative şi din pierderea timpului în comitete şi comisii, care s-au înmulţit la noi ca ciupercile. Aceştia ţin isonul măsurilor greşite şi păgubitoare pentru România - ţară care-şi cheltuie energii mai mari ca oricând şi bani mai mulţi ca altădată ţinând pe drumuri sute şi sute de „evaluatori", „inspectori", „membri" etc., care ar face mult mai bine, pentru ei şi pentru universităţi, să revină în biblioteci şi laboratoare. Un universitar care nu "vede" măcar trei cărţi noi pe zi în domeniul său şi alte două în domenii învecinate este condamnat la descompunere, orice ar pretinde.
13. Sunt programele europene o soluţie în împrejurările din România?
Andrei Marga: Resursele financiare nerambursabile sunt, în multe ţări, instrumente excelente de dezvoltare. Putem sesiza uşor în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria efectele lor benefice. Dar nu numai absorbţia acestor resurse este o problemă în România, ci şi folosirea cu rezultate a resurselor europene după absorbţie. Folosirea a devenit în ţara noastră un teren al corupţiei fără seamăn. Cauza stă în cel puţin două erori politice. În loc ca aceste resurse financiare să fie rulate prin bănci (care ştiu ce înseamnă banii şi cât de important este să faci ceva cu ei aşa cum s-a petrecut în ţările vecine), guvernul rulează programele prin autorităţi naţionale politizate şi corupte. Pe de altă parte, în România, spre deosebire de Europa, nu s-a dat un cod de acces la programe, încât de la miniştri (Botiş nu e singurul!) la slujbaşi oarecare intră în programe până şi odraslele, soacre, cumnaţi şi, de fapt, orice rudă, oricât de necalificată. Pe deasupra, tot felul de SRL-uri căpuşează instituţiile de învăţământ. În plus, sunt persoane care intră în cel puţin paisprezece programe, de la inginerie, trecând prin management şi economie mondială, la vindecarea ficatului şi repararea auzului. Suplimentar, se fură pur şi simplu pe programe formal pasabile, având rapoarte ingenioase, fără ca din toate acestea să iasă altceva decât socializări, deplasări, conferinţe insipide, vorbe goale etc. Vedem, în schimb, alături (deunăzi a fost la noi grupul unui program KAndrei nowledge and Policy, dirijat de Universitatea „Ludwig Maximilians" din München, excelent ca organizare, rigoare, rezultate!), programe europene veritabile. În loc să fie - conform destinaţiei lor - mijloace la dispoziţia oricărui cetăţean spre a-şi ameliora educaţia şi situaţia, programele europene au devenit sursă de stors bani şi mituire, fără efort profesional şi consecinţe sociale, pentru 5-6% dintre cetăţeni. Comisia Europeană şi concetăţenii europeni s-ar îngrozi dacă ar cunoaşte inventivitatea carpatică în ale coruperii acestor programe. România are nevoie urgentă de o cu totul altă abordare a accesului la programele europene şi a folosirii acestor resurse importante. Pentru aceasta este însă nevoie de alţi responsabili la nivelul ţării.
Andrei Marga
Sursa : Cotidianul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu