joi, 14 iulie 2011

Cele trei falimente ale educaţiei la români


Ministerul Educaţiei a informat www.romaniacurata.ro că numele celor care au făcut subiectele la bac sunt secrete şi nu pot fi dezvăluite publicului. Evident, nici CV-urile acestor persoane nu pot fi cunoscute, ce sămai vorbim de procedura prin care au fost selectate şi alte fleacuri.
Cum secrete sunt şi numele celor care fac programele şcolare, aflate la originea acestor erori, ca şi numele referenţilor lor, şi aşa mai departe, în numele progresului şi al reformei, nu avem idee cine are răspunderea. Nici dacă am vrea să le dăm o decoraţie? Cât o tabără inventează un fiu picat la bac al lui CTP, iar cealaltă un bac picat de chiar ministrul Funeriu, arătându-şi ambele imaginaţia săracă şi prostul stil propagandistic, riscăm a mia oară să pierdem esenţialul.
Esenţialul este că  55% picaţi e un eşec de sistem. Or fi contra-selectaţi în România profesorii, miniştrii Educaţiei, criticii literari sau ziariştii, în sensul că aceia mai buni care puteau face aceste meserii au plecat toţi în ţări mai de succes, dar elevii nu. Lăsând deoparte ruralul, unde elevii au pur şi simplu cele mai proaste condiţii din Europa, copiii sunt rezultatul unei distribuţii genetice normale, iar dacă şcoala produce 55% rebut, atunci trebuie revizitat modul de a face şcoală, nu libertatea sau inteligenţa elevilor. Numai cine nu este pedagog, şi anume într-o şcoală democratică, poate să afirme că eşecul a 55% din elevi e problema lor. Sunt profesor de 15 ani, nu am făcut niciodată prezenţa, considerând că dacă studenţii mei nu vin e din vina mea, că nu organizez o clasă interesantă. Sarcina mea nu e să-i pic, nici să le arăt că ştiu mai mult ca ei - vorba aceea, nimic mai natural -, ci să-i învăţ.
Dacă nu reuşesc, e un eşec al meu, mai mare decât al lor, pentru că nu există pe lume tineri care nu pot învăţa. Performanţa mea la universitate (în Germania) e evaluată de studenţi, salariul meu depinde de evaluarea lor dacă au învăţat ceva de la mine sau nu şi, deşi toţi studenţii mei, în România şi în străinătate, au fost invitaţi să îmi spună pe nume din prima clasă, ştiu sigur că nu m-au respectat mai puţin din cauza asta. Educaţia e o relaţie între oameni, nu un vaccin în care veterinarul leagă animalul de stâlp şi îl injectează cu sila.
Mi-a fost destul să văd, din pură întâmplare, subiectele la limba română de anul acesta, stupide şi irelevante (nici măcar dificile, cum dificil nu e nici mersul în patru labe dacă te antrenezi, numai că nu ai de ce să mergi în patru labe), ca să pricep că examenul de bac nu a fost picat de majoritatea elevilor, ci de sistemul de învăţământ. Pentru că nimic din competenţele pe care le presupuneau acele subiecte la română nu avea legătură cu exigenţele de la Lisabona pe care trebuie să le satisfacă un stat european pentru a dezvolta o economie bazată pe cunoaştere (cu puţin sadism, să ne închipuim cum ar explica asta autorii subiectelor şi câţi ar pica la test) şi nici cu bunul simţ. Nu de aşa ceva are nevoie societatea românească,  în care angajatorii nu găsesc un om să scrie o invitaţie sau o cerere într-o română rezonabilă, ce să mai spun de un raport de activitate sau de un plan de afaceri.
Elevii nu pot fi de vină pentru inadecvarea societăţii noastre ca model bazat pe merit, în care face să înveţi, când şeful statului e primul care se laudă că n-a prea dat pe la şcoală, iar asta nu l-a împiedicat să aibă mare succes în viaţă. Bunele rezultate la şcoală nu prea se corelează cu bunele rezultate în viaţă dacă elevul alege să rămână în România. Dar, lăsând acum deoparte problema asta generală, să descriem cele trei falimente majore ale educaţiei preuniversitare înseşi în ansamblul ei, incluzând în asta reformele recente şi mai vechi. Primul e cel democratic. A doilea e cel economic  şi al treilea - cel social.
În primul rând, concepţia noastră asupra şcolii rămâne autoritară; vedem elevii ca pe nişte supuşi mici şi natural recalcitranţi, care nici nu au voie în şcoală decât pe scări separate, ceea ce ne face să ratăm întreaga noastră abordare pedagogică. Nimeni nu învaţă bine cu sila. Buna educaţie se fondează pe interes, fie că e vorba de interesul de a învăţa o meserie sau de a te distra. Eu nu am reuşit niciodată să învăţ vreun joc de cărţi pentru că nu am avut niciodată timp de pierdut cu jucatul cărţilor, dar jocuri complicate (whist, bridge) sunt învăţate de orice elev în tabăra de vară, unde e în interesul lui să se distreze cu colegii. În loc să vedem Internetul ca o pacoste, ia imaginaţi-vă că teza la geografie ar fi: numiţi un traseu alternativ prin care căpitanul Cook putea ajunge în Polinezia, dintr-un teanc de subiecte de acelaşi gen.
Elevii s-ar năpusti pe Google să afle pe unde a fost căpitanul Cook, pe urmă ar trebui să răscolească globul să vadă pe unde ar fi putut ajunge. Oare scopul nu ar fi atins, şi încă în mod pasio-nant? Părinţii nu ar fi mai cointeresaţi dacă ar înţelege în sfârşit de ce învaţă elevii ceea ce învaţă? Din câte am auzit, lumea se bate pe engleză sau alte materii cu reputaţia că aduc succes în viaţă. Există elevi care învaţă de dragul de a învăţa şi cărora le priesc competiţiile (profesorii noştri ne ţineau doar în olimpiade, lor le datorez faptul că am intrat toată viaţa voluntar prima la toate examenele).
Scriitorul meu favorit, J.R.R. Tolkien, la 14 ani câştiga concursul in-ter-şcolar de dezbatere în latină la o şcoală pro-vincială engleză, şi strămoşii lui nu erau romani ca ai noş-tri, dar pentru majoritatea oamenilor interesul e cel mai solid temei al educaţiei, iar şcoala trebuie organizată ca orice se predă să fie interesant şi folositor - sau au dreptate să nu înveţe cei care nu învaţă. Obstacolul principal în calea unei asemenea organizări este tot statul, care reglementează strict programele şi chiar manualele prin nişte imbecili canonici, aceiaşi sub fiecare nou ministru, în loc să pună doar nişte exigenţe clare pentru absolvire şi în rest să lase libertatea organizării profilelor şi metodelor de predare.
Cine i-a întrebat vreodată pe angajatorii din România de ce fel de absolvenţi au nevoie? De produsele unui sistem autoritar şi ierarhic nu are, de fapt, nevoie nimeni, că şi armata obligatorie de pe vremea comunismului s-a desfiinţat. Pe vremea când predam în România, în general studenţi din familii înstărite, sechelele şcolii erau clare. Îmi lua două trimestre să învăţ studenţii să pună întrebări sau să dea dovadă de minimă iniţiativă pentru că ieşeau din clase organizate ca mici dictaturi, în care rolul dezbaterii era zero. Limba română era un dezastru absolut, iar ca să atrag studenţii la clasele mele de statistică făceam scamatorii peste scamatorii, că le era o frică mortală de algebră, destul de elementară de altfel.
Nu e de glumă! O studentă doctorală de-a mea la Berlin face o teză despre alfabetizarea  financiară, studiind mişcări precum Caritas sau FNI şi căutând soluţii prin care guvernele ar putea remedia decenii în care populaţiile lor nu au fost educate în cele mai elementare noţiuni de finanţe personale. E o enormă problemă să ai o populaţie de milioane care ia credite de la bancă, dar care nu ar putea calcula rata dobânzii pentru că profesorul de matematică nu face aplicaţii la ore şi nu le spune la ce serveşte una sau  alta în viaţa de zi cu zi. Cum ar arăta un subiect la mate care ar suna aşa: calculează rata de leasing la Volkswagenul Tuareg pe care ţi-l doreşti, presupunând costul total al maşinii de...  Cât ar trebui să câştigi pe lună, vreme de câţi ani, pentru a achita integral maşina? Pariem că dacă acest gen de probleme ar cădea la teze ar exista o rată mult mai bună de promovare, iar angajatorii ar primi nişte oameni ceva mai pregătiţi să producă ceva în economia asta nenorocită? Aceasta e inadecvarea economică a şcolii, care nu ia în considerare ce vor face aceşti copii în viaţă şi nu adaptează conţinutul la viaţa de zi cu zi.
În sfârşit, a treia inadecvare este cea socială, la fel de dramatică şi strâns înrudită  cu celelalte. Co--munismul a promovat nu doar o educaţie autoritară şi abstractă, ci şi una în care asocierea spontană era înlocuită cu mobilizarea forţată. Organizaţiile de pionieri au dispărut, dar ele nu au fost înlocuite cu nimic. Oamenii nu se asociază nici măcar informal, pentru pescuit sau mers la munte - maximum zece la sută o fac.
Or, vă pot spune ferm, din o mie de studii statistice şi antropologice, fără acţiune colectivă nu există capitalism şi bună guvernare, acest gen de individualism meschin în care excelează societăţile de supravieţuire le opreşte să evolueze. Asta nu se învaţă din cărţi, tot aşa cum nu prinzi credinţa la ora de religie, comunicarea la ora de comunicare, civismul la ora de civism etc. (autorii manualelor de educaţie civică au format la fel de rapid o mafie a manualelor ca şi ceilalţi autori), ci făcând. Perioada de şcoală trebuie să fie aceea în care oamenii tineri învaţă să coopereze, făcând sport (de echipă!), excursii, cor, dans, activităţi civice, presă, montat teatru, organizat concerte, gătit, protestat, orice! De la materii la activităţile extraşcolare, efortul trebuie să fie de a forma echipe care să construiască ceva împreună! Un milion de oameni care aduc fiecare o cărămidă pentru a construi o catedrală devin o comunitate sau făuresc o naţiune. Un milion de oameni care se uită la TV cum, din banii lor, politicieni veroşi dau tainul la biserică să pună de o „catedrală a neamului" sunt nimic, un milion de gângănii cu telefon celular care vor fi strivite.
Şcoala trebuie deci să facă trei lucruri: să înveţe pe fiecare să se descopere ca individ şi să-l îndrume spre ce poate face mai bine (istoric, şcoala vocaţională, nu universitatea, a făcut din Germania cea mai mare putere economică din Europa), să-i ofere fundamentele existenţei sale economice şi să-l facă o piesă de bază a comunităţii, nu una care nu se lipeşte de nimic. Sarcina unui Minister al Educaţiei ar fi să construiască un consens asupra competenţelor cu care elevii trebuie să termine şcoala (cu angajatorii şi părinţii) şi acea testare naţională a standardelor (printr-un examen unic la ieşire, de tip SAT, un test-grilă de la istorie la matematică, care ar servi şi la admiterea în ciclul următor şi la care nu se poate copia), lăsând însă mult mai liberă organizarea fiecărei şcoli, intervenind doar pentru a corecta marile diferenţe structurale, de exemplu între rural şi urban. Talente pedagogice şi organizatorice există, părinţi în căutare de şcoli care să-i facă „oameni" pe copiii lor, la fel. Schimbările repetate de lege din ultimii 20 de ani, promovate de oameni care nu văd ridicolul situaţiei (mai multe camere de supraveghere decât conexiuni Internet, e antologic!), au stricat mai mult decât au ajutat.
Tristeţea e că eu nu cunosc nici un copil care să meargă la şcolile astea. Copiii cunoscuţilor mei din România merg la şcoala germană, sau franceză, sau americană, asta în situaţia în care nu pleacă rapid în Occident la o prep school chiar dinainte de colegiu. Asta arată, o dată în plus, cum România privilegiată (prin faimă sau proprietăţi recuperate, că eu nu cunosc nou-îmbogăţiţi)  se separă pe tăcute, lăsând în urmă România de rând, cea fără voce, prinsă în cercul vicios al imposturii sau indiferenţei. Cu atât mai dramatic cu cât asta e România care rămâne, că nu are unde se duce.
de ALINA MUNGIU-PIPPIDI
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin

SURSA : România Liberă - ediția online

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu