sâmbătă, 16 mai 2015

ROMÂNIA NU UITA, BASARABIA E A TA !



30.000 de participanți la Marșul Unirii din Chișinău. S-a scandat : "România nu uita, Basarabia e a ta", "Trăiască, Trăiască, Trăiască şi înflorească, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească", "Un singur gând mă chinuie când peste Prut privesc,Basarabia Pământ Românesc", "România Mare în vechile hotare", "Basarabia e România", "Toată lumea trebuie să ştie: Chişinăul Vrea Unire", "Uniţi, Uniţi, Uniţi sub tricolor"

În timp ce românii de peste Prut se trezesc și fac manifestații de o asemenea anvergură, la București și în țară se pare că adormim cu toții. 

miercuri, 13 mai 2015

Ar trebuie să luăm și noi exemplu? Viktor Orban, în Parlamentul European: “NU voi accepta să îmi transformaţi ţara într-o COLONIE”

Nesupunerea premierului ungar, Viktor Orban, continuă să dea mari bătăi de cap Uniunii Europene. Tentativele repetate ale Guvernului Orban de a modifica Constituţia sunt urmărite cu mare atenţie şi îngrijorare de liderii europeni.
orban
Dar Viktor Orban a calificat raportul eurodeputatului portughez Rui Tavares, adoptat în iunie de comisia pentru Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, din Parlamentul European, ca fiind nedrept. Raportul Tavares cerea autorităţilor ungare, cu precădere, restaurarea deplină a statului de drept, respectarea independenţei justiţiei şi garantarea libertăţii de expresie, a libertăţii presei, a libertăţii cultelor religioase, a dreptului la proprietate, ca şi respectarea drepturilor minorităţilor. “Nu îmi fac iluzii. Ştiu că socialiştii, liberalii şi verzii vor vota împotriva Ungariei, iar prietenii noştri ne vor fi alături. Am venit în faţa dumneavoastră să vă transmit respectul meu. Am depus sub forma unui memorandum răspunsul Guvernului ungar la jignirile grave care s-au adus ţării noastre. Sunteţi profund incorecţi faţă de Ungaria şi poporul maghiar. Folosiţi în mod public dubla măsură, nu recunoaşteţi, ne subestimaţi şi luaţi în derâdere munca maghiarilor de a-şi reînnoi patria, deşi am depus eforturi consistente şi am muncit din greu ca să depăşim falimentul din startul crizei economice. Am început de foarte de jos, economia Ungariei prăbuşindu-se încă dinainte de cea a Greciei”, le-a spus Orban europarlamentarilor.
“Ungaria se autofinanţează”
“Doar două ţări au reuşit să îşi plătească datoriile, Ungaria este una dintre acestea. Ţara noastră se autofinanţează deja din pieţele financiare, în timp ce datoria de stat şi şomajul sunt în continuă scădere. Noi nu vrem să trăim din banii altor contribuabili europeni, ci vrem să stăm pe picioarele noastre, prin propria noastră economie. Ungaria a lucrat mereu în contravântul Parlamentului European. Uniunea Europeană vrea să impună un sistem de monitorizare care ar aduce un stat membru sub tutela ei. Este o direcţie periculoasă. Eu am trăit soarta Europei Centrale. Ştiu ce înseamnă să nu fim propriii noştri stăpâni, fiindcă departe, într-o altă ţară, alţii decid soarta noastră. Ştiu ce înseamnă să trăim drept cetăţeni de rang inferior. Timp de decenii am suportat ca cei puternici să abuzeze de puterea lor. Noi ştim ce înseamnă ca independenţa şi libertatea ţării noastre să nu fie respectate. M-am aliat cu cei care luptau împotriva comunismului pentru a pune capăt unui astfel de regim şi niciodată să nu mai fim nevoiţi să retrăim astfel de lucruri”, a declarat Orban în cadrul discursului său, citat de Hirtv.
Doleanţe
“În consecinţă, am venit să vă transmit că noi maghiarii nu vrem o Europă în care ţările de succes sunt pedepsite în loc sa fie premiate, nu vrem o Europă în care majoritatea de două-treimi este condamnată, în loc să fie respectată. Nu vrem o Europă în care suntem ţinuţi sub tutelă, iar libertatea ne este îngrădită, în loc să fie asigurată. Nu vrem o Europă în care cel puternic abuzează de puterea sa. Nu vrem o Europă în care se foloseşte dubla măsură, unde doar cel mic trebuie să îl respecte pe cel mare. Astfel, noi ne vom lupta cu toţi cei care aplică dubla măsură, abuzează de puterea lor şi care vor să ne transforme în cetăţeni de rang inferior. Ne vom lupta şi cu cei care vor să transforme Uniunea Europeană într-un imperiu. Noi facem parte din acea categorie de milioane de oameni din Europa care nu susţin o supunere a Europei, ci pe cea a naţiunilor libere din Europa. Trăiască Uniunea Europeană a naţiunilor libere”, a mai spus Orban în cadrul discursului său.

sâmbătă, 9 mai 2015

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA !


luni, 4 mai 2015

AVERTISMENTUL LUI ADRIAN SEVERIN: ROMANIA SE AFLA IN PERICOL MAXIM !

După câteva decenii trăite cel puţin cu iluzia ca se afla intr-o lume a solidarităţii si armoniei, România îşi reia locul geo-politic tradiţional la punctul de ciocnire dintre interesele marilor actori globali. Raportarea României la aceştia dar si raportarea lor la ea ridica probleme de o imensa complexitate si periculozitate.
          In acest context cel puţin doua lucruri îmi sunt clare:
                   1) nimeni nu ignora România;
                   2) nimeni nu doreşte România.
 Aceste doua teze, doar aparent paradoxale, se conciliază in următoarele enunţuri alternative:
                   - nimeni nu vrea România ca partener, dar toţi o vor ca satelit;
                   - nimeni nu vrea sa se coordoneze cu ea, dar toţi vor sa li se subordoneze;
                   - nimeni nu o vrea independenta, toţi o vor colonie;
                   - nimeni nu o accepta drept membru al familiei sale, dar nimeni nu doreşte ca ea sa devina membru al altei familii.
         In încercarea de a ne domina sau măcar de a nu ne lăsa sa fim dominaţi de concurenţii lor, strategii lumii au ales sa utilizeze arma exagerării defectelor noastre, creând mitul incompatibilităţii cultural-civilizaţionale a romanilor cu Occidentul euro-atlantic. Acest mit serveşte atât puterilor euro-asiatice (in primul rând Rusiei), cat si celor euro-atlantice.
          Caracterul excepţional al corupţiei la romani, spre exemplu, este un mit care permite:
                   a) Rusiei sa „demonstreze" Occidentului ca nu are cum sa integreze deplin România, structurilor sale (cel puţin nu fără riscuri majore);
                   b) SUA sa intervină direct in guvernarea României folosind justiţia pentru a elimina de la guvernarea tarii pe liderii cu agenda naţională (uneori denunţaţi ca fiind pro-ruşi);
                   c) UE sa menţină România ca membru de mana a doua intr-o ordine continentala neo-iobăgistă în care universalismul imperial are geometrie variabila si evoluează cu doua viteze.
          România - spune un alt mit de asemenea unanim îmbrăţişat - nu a fost si, se subînţelege, continua a nu fi pregătită sa intre intr-o democraţie transnaţională europeană aşa cum ar fi UE si sa contribuie la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei; proiect al europenilor celor mai „avansaţi", respectiv al „adevăraţilor" europeni - catolici si protestanţi, din vest si din nord, din lumea industriei si finanţelor, neo-conservatori si neo-liberali.
           Poate ca victoria lui Iohannis e un noroc romanesc! 
          Aici nu mai este vorba despre „corupţia structurala" ci despre o „incapacitate structurala", o „neputinţa congenitala" a romanilor de a participa cu succes la actul guvernării, aşa cum este el înţeles si săvârşit în civilizaţia occidentala spre care ei aspira... nejustificat si in instituţiile căreia... s-au strecurat la fel de nejustificat.
          Cum modelul „bunei guvernări" ar fi unic si universal valabil, rezulta ca romanii sunt inclusiv incapabili de autoguvernare. Aşadar nu numai ca încurcă gestiunea UE dar nici nu au îndreptăţirea la un statut propriu sau, cel puţin, la... administrarea acestui stat prin ei înşişi.         
Pe ce se bazează asemenea teze? Când concluziile sunt atât de ferme si de „utile" ele seduc prin propria lor afirmare, nemaifiind nevoie de argumente. Daca cineva ar căuta argumente rezultatul ar fi mai mult decât dezamăgitor pentru propagandiştii mitului. România nu s-a opus nici unei reforme constituţionale a UE acceptând sa transfere instituţiilor europene, fără nici o garanţie de contrapartida, toate atributele suverane care i-au fost cerute. Prin acceptarea MCV, România a acceptat chiar competente supranaţionale de control care nu se aplica nici unui alt membru (cu excepţia Bulgariei). Mulţumim Băsescu, mulţumim Macovei!         
România si-a plătit fără crâcnire contribuţia la bugetul european comun fără a primi din partea UE fonduri europene măcar egale cu aceasta. A fost, deci, un contributor net (care a dat mai mult decât a luat) si niciodată nu i-a trecut prin cap sa spună, asemenea Marii Britanii ”eu îmi vreau banii înapoi!"
România si-a diminuat capacitatea productiva a economiei naţionale in favoarea economiilor occidentale bazate pe export (in special Germania), oferindu-se acestora ca o mare piaţă de desfacere.    
România a pus resursele sale naturale si forţa de munca ieftina la dispoziţia investitorilor străini (europeni si nu numai) foarte interesaţi să îşi valorifice capitalurile aici, inclusiv cu preţul coruperii administraţiei româneşti. 
România a oferit statelor occidentale lovite de şovinismul şi decadenţa bunăstării, mâna de lucru calificată pentru meserii pe care cetăţenii lor nu mai vor sa le practice. Aceasta mana de lucru a creat acolo creştere economica, generând totodată venituri bugetare si noi locuri de munca.         
România s-a lăsat sărăcită de elitele sale intelectuale, de talentele sale cele mai autentice si mai educate, contribuind astfel la îmbogăţirea şi progresul strategic al Occidentului euro-atlantic, în aceeaşi măsură în care şi-a pus în pericol propriul viitor.
În timp ce elitele României, formate pe bani româneşti, aduc bună guvernare şi prosperitate altora, românilor li se spune că trebuie să accepte a fi conduşi din afară căci, într-adevăr, în ţară nu le-a mai rămas decât o elită-surogat formată din ciurucuri şi trădători.
Un al treilea mit - cu atât mai uşor de acreditat cu cât elitele autentice româneşti îşi părăsesc în marş forţat patria - este acela că România are vocaţia de a fi ghetoul european al rrromilor. Legătura pe care atât discursul mediatic cât şi cel politic occidental o fac între insecuritatea cetăţenilor europeni, invazia" rrromilor şi pretinsa „origine românească" a acestora (origine cel puţin civică daca nu şi culturală) susţine ideea ca România, prin însăşi identitatea sa etnică (în cel mai bun caz incerta dacă nu cu desăvârşire romă), pune în pericol civilizaţia europeană. De aceea rrromii trebuie expulzaţi si concentraţi în România iar aceasta trebuie izolata în afara spaţiului Schengen şi nu numai. 
„Manelizarea" mass-mediei (independentă în relaţia cu statul român iar nu şi în cea cu clanurile oligarhice ori cu diverse cercuri de interese străine), precum şi cea a politicii româneşti, nu fac decât să confirme o asemenea idee. Nu este clar care sunt politicile de integrare a rromilor şi care este eficienţa lor. În schimb presa tabloidizată - cea mondenă şi cea de scandal - se delectează cu prezentarea detaliata şi necritică a ceea ce tradiţiile rome au mai mult în contrast cu tradiţiile culturale româneşti şi europene; ba chiar şi cu evoluţia comunităţilor rome pe calea convergenţei cu valorile civilizaţionale europene. Aducerea obsesiva a interlopilor de origine romă în procesele intentate liderilor politici români (mai mult sau mai puţin corupţi), cu mediatizarea aferentă, nu este, nici ea, o întâmplare oarecare; sau, dacă este, atunci interesul naţional cere să fie oprită imediat, cel puţin în dimensiunea sa mediatică. În conexiune cu mitul excepţionalismului corupţiei româneşti şi cu cel al identităţii culturale rrome a României se degajă şi mitul problemelor cronice, de factură structurală ale justiţiei române.
          Aceasta este prezentată ca fiind în acelaşi timp blocată şi dezlănţuită, controlată şi haotică, nesofisticată şi impredictibilă. Pe terenul mitului, contrariile pot coexista cu uşurinţă.
                    Într-adevăr, din „statul rromilor" - aflaţi şi ei sub povara nedreaptă a unor stereotipuri negative colportate masiv şi nu tocmai inocent în Occident - capitalurile sănătoase fug iar regimul „jurisdicţiei consulare" (desfiinţat de Al. I. Cuza în zorii afirmării existenţei şi demnităţii noastre naţionale) reînvie în forme şi sub acoperiri din cele mai perverse (acum nu numai „supuşii străini" ci şi românii sunt „judecaţi" de funcţionarii diplomatici ai altor guverne, cărora o naţiune în declin le-a concesionat aceasta funcţie). Cum să primeşti un asemenea neam în casa ta, europeană?!         
Ce doreşte, însă, România?
          Daca ceva este cu adevărat excepţional la români, aceasta nu este nici măcar dezbinarea, care caracterizează, probabil cu o mai mică intensitate şi alte popoare. Excepţional la romani este spiritul auto-critic care ajunge la limita la care poate fi definit ca auto-demolatorPe el s-au bazat, desigur şi creatorii mitologiei anti-româneşti. Mai exact ai mitului complex al incompatibilităţii cultural-civilizaţionale dintre România şi Occidentul euro-atlantic; mit care justifică atât izolarea cât şi dominarea externă a naţiunii române.
          Iată de ce romanii trebuie să îşi asume, la rândul lor, o parte de răspundere. O răspundere care nu scuză, însă, abuzul celorlalţi.
         
Independent de vină, cu timpul cetăţenii României au început să resimtă dureros - cum putea fi altfel?! - efectele miturilor amintite anterior. Dincolo de inconvenientele practice, acestea i-au făcut să se simtă umiliţi şi trădaţi. De către cine? Tocmai de cei pe care i-au iubit şi respectat totdeauna: americanii, în special şi vest-europenii.
          Reacţia la descoperirea „refuzului" euro-atlantic („refuz" subliniat din motive evidente de propaganda rusă) a fost inevitabilă, firească: americanofobia şi euro-scepticismul. Doua sentimente şocante la un popor în mod tradiţional pro-occidental, euro-entuziast şi americanofil. Americanofobia şi euro-scepticismul care se strecoară tot mai mult în sufletele românilor şi în societatea românească sunt, prin ele înseşi, o ameninţare la adresa securităţii naţionale a României. De asemenea, înstrăinarea României de SUA şi UE va afecta interesele vitale americane şi vest europene în regiunea Balcanilor şi Mării Negre, precum şi procesul de continuare al integrării şi extinderii UE.         
În acest sens reacţia societăţii româneşti faţă de criza ucraineană este semnificativă. În mod instinctiv românii s-au plasat de partea Ucrainei, faţă de care până atunci nu arătaseră o mare simpatie. Pe de alta parte, în disputa dintre Occidentul euro-atlantic (SUA şi UE) şi Rusia românii au arătat, lucru rar în istoria lor, mai multă înţelegere pentru poziţia rusă. Într-un fel se poate spune că suntem cu Ucraina împotriva Rusiei şi într-un fel cu Rusia împotriva Occidentului. Surprinzător şi periculos! Iată la ce efecte perverse a condus politica de „excludere şi refuz" aplicată de Occident României prin „strategia disocierii culturale a românilor".
          Aceasta americanofobie şi acest euro-scepticism emergent pot fi anihilate numai printr-o politică adecvată (adică realistă, corectă, inteligentă şi prietenoasă) a SUA, precum şi prin revenirea UE la proiectul federal bazat pe principiile egalităţii şi solidarităţii, ale coeziunii economice, sociale şi teritoriale.
          În ceea ce priveşte SUA, o asemenea politică este împiedicată de mitul excepţionalismului inadecvării şi incompatibilităţii româneşti, alimentat chiar de unele cercuri americane în speranţa că astfel vor putea interveni în România şi îi vor controla politica. Cu cât mitul se consolidează, cu atât americanofobia românilor se acutizează şi cu cât aceasta se acutizează, cu atât risipirea mitului devine mai dificilă. Iată un cerc vicios care trebuie tăiat. El poate fi tăiat doar în SUA. Va fi aşa numai în măsura în care americanii vor înţelege că mitul, ca orice mit, nu este un adevăr şi că perpetuarea lui contravine intereselor americane.
          Cât despre UE, lucrurile sunt şi mai complicate. Pe de o parte, nu numai că România se găseşte într-un raport defavorabil de forţe cu protagoniştii UE dar aceştia au mult mai puţine motive decât SUA să vadă în România un partener util spre indispensabil la frontiera estică a uniuniiGermania, Franţa şi Italia dar şi Spania şi Marea Britanie nu au nevoie de România pentru a se înţelege cu Rusia şi a conveni asupra unei arhitecturi de securitate la nivel continentalDimpotrivă, pentru ele ar fi mai potrivit ca românii să fie doar un obiect al istoriei plasat într-o „ţară a nimănui" care separă Europa germană de Asia rusă.
          Pe de alta parte, sub aspect formal România este membru al alianţelor occidentale şi în special al UE, în interiorul cărora are o serie de drepturi precise cu garanţiile juridice aferente. Din această perspectivă euro-scepticismul şi decuplarea de UE în favoarea unor formule alternative situate mai la est, nu trebuie să reprezinte decât ultimul recurs.
          Până la a se ajunge acolo, guvernul român trebuie să lanseze o strategie menită a reafirma şi promova drepturile României ca stat membru, aşa cum rezultă ele din tratate, precum şi a mări influenţa sa politică şi economică în cadrul UE. Ce şanse sunt ca asemenea schimbări de curs istoric să se producă? În aceste condiţii nu se poate trage decât o singură concluzie: România este în pericol! Poate cel mai mare din istoria sa.
 Adrian Severin

sâmbătă, 2 mai 2015

Aspiranți fără ofertă în căutare de legitimitate



Fenomenul nu este nou. Ne-am întâlnit cu el la începutul deceniului 1990 imediat după căderea regimului comunist. Pe atunci, în haosul lăsat de prăbușirea vechiului regim, s-au purtat, spre confuzia generală, două tipuri de bătălii: una între cei care propuneau reformarea comunismului (perestroikiștii) și cei cei care propuneau revoluționarea lui; alta între cei care nu aveau nici o ofertă clară dar reclamau preluarea puterii vacante în temeiul unei lgitimități bazate pe orice altceva decât pe știința de a administra sau de a transforma societatea românească, pe de o parte, și cei care își întemeiau aspirația de a conduce statul pe argumentul cunoașterii modului în care acesta funcționează.
În prima dintre cele două tipuri de confruntări erau implicate în mod firesc elitele regimului prăbușit. Ele erau, într-adevăr, apte a conduce România post-comunistă căci ele știau cum fusese montată mașinăria economico-socială care nu mai funcționa și deci erau în măsură, după caz, a o repara sau a o demonta și a face din piesele disparate un mecanism nou.
Oricât de profundă ar fi schimbarea, orice revoluție reprezintă până la urmă legătura dintre continuitate și discontinuitate. Discontinuitate totală nu există. În același timp istoria a probat că revoluțiile sunt propulsate de revolta categoriilor defavorizate ale sistemului în criză dar sunt realizate în ceea ce ele au esențial, schimbarea, de elitele acelui sistem. Nu oportunismul le duce pe cele din urmă în această situație ci informația (și, desigur, educația). Suferința legitimează demolarea. Construcția are nevoie de competență.
Cine acuză „eșaloanele doi și trei” ale regimului comunist de confiscare a „revoluției române” pur și simplu ignoră faptul că altfel era imposibil. Fără o atare „confiscare” nu ar fi fost nici o revoluție ci doar un intermezzo haotic între un regim ajuns la faliment și restaurarea lui. Problema reală a fost legată de care dintre subgrupele vechii elite (o elită ce includea și elemente ale elitelor pre-comuniste recuperate de comunism pe măsură ce acesta își pierdea patosul revoluționar și radicalismul ideologic) avea să „confiște” revoluția: „conservatorii” (mai mult tehnocrați decât ideologi, partizani au unei tranziții lente pe firul unei evoluții organice) sau „liberalii” (mai mult ideologi decât tehnocrați, partizani ai unei tranziții rapide în care formele urmau a fi forțate să creeze fond)? În mod perfect explicabil în prima etapă, romantismul social a dat câștig de cauză celor din urmă pentru ca rapid, nevroza socială provocată de stresul noutății, să facă loc la putere celor dintâi. Desprinderea prea lentă de trecut rezultată de aici, cu consecința coexistenței prea îndelungate a două sisteme fundamental diferite în hiatusul dintre o ordine care murise și alta care nu se născuse încă, reprezintă probabil contribuția autohtonă cea mai importantă la edificarea corupției de sistem care subminează forța națiunii române. Restul este contribuție externă.
În cea de a doua categorie de bătălii mai înainte amintită, s-au întâlnit „competența ilegitimă” (vechile elite, incluzându-i și pe criticii informați ai comunismului) cu „legitimitatea nepricepută” (aspiranții susținuți exclusiv de criteriul moral al opoziției față de comunism). Cei persecutați în timpul comunismului (indiferent de nivelul, motivul și momentul persecuției), participanții la revolta anti-ceaușistă (indiferent de mobilurile concrete și de maniera participării), combatanții în lupta cu „teroriștii” (oportun apăruți în peisaj spre a oferi legitimitate celor care pierduseră „startul revoluționar”), tinerii (care biologic nu putuseră fi prea mult legați de comunism și nu se delegitimaseră prin „legături vinovate”) și alții asemenea, cu toții se considerau primii îndreptățiți să preia puterea; nu pentru ce făcuseră sau pentru ceea ce puteau face ci pentru ceea ce suferiseră sau nu fuseseră lăsați ori în măsură să facă.
Or, puterea se încredințează pentru ceea ce urmează și ești capabil să faci. Performanțele trecute contează numai dacă au legătură cu ceea (îți) propui pentru viitor. Suferințele sau eșecurile pot conferi respectabilitate și prin asta legitimitate dar nu și eligibilitate. Martiriul nu este merit. Cu atât mai puțin sterilitatea. Doar meritele utile în perspectiva a ceea ce urmează de realizat legitimează aspirația la putere. Aspiranții fără merite și fără ofertă, adică veleitarii, caută însă o legitimitate fără legătură cu performanța. O legitimitate care să suplinească lipsa meritelor și, deci, lipsa ofertei.
Mi-am amintit toate aceste lucruri văzând bizara celebrare a căderii Guvernului Ungureanu. Adoptarea moțiunii de cenzură sub efectul căreia Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) a fost nevoit să prezinte demisia guvernului său cu trei ani în urmă, a fost aniversată de guvernul care i-a succedat ca un eveniment epocal.
Spre a înțelege mai bine artificialitatea gestului să reamintim și principiul potrivit căruia nu opozția câștigă puterea ci guvernul o pierde. Așa s-a petrecut și acum trei ani. Atunci nu a avut loc vreo revoluție sau măcar vreo răscoală ori o lovitură de stat care să deschidă calea unei schimbări de sistem. Nu a fost doborât vreun guvern impopular („curbele de sacrificiu fuseseră introduse de Guvernul Boc) în fruntea căruia s-ar fi aflat vreun dictator dur și abil, puternic sprijinit de armată, poliție și servicii secrete. În primăvara anului 2012 a căzut printr-o banală moțiune de cenzură un guvern slab, aflat sub conducerea (în mare măsură nominală) a unui lider necarismatic, lipsit atât de sprijin politic cât și de cooperarea instituțiilor de forță, ca urmare a abandonării lui de către propria majoritate parlamentară. În timp ce MRU stătea liniștit contând pe aritmentica parlamentară care formal era de partea sa, opoziția a venit la putere întrucât partidul de guvernământ a decis să piardă puterea, să se retragă de la guvernare. Or, beneficiarii trădării de atunci – PSD și PNL, care între timp s-au trădat reciproc – nu au nimic de sărbătorit căci nu au a se lăuda cu nimic; în orice caz nu cu vreo victorie obținută în „luptă dreaptă”.
Înainte de a răspunde întrebării de ce a ținut Victor Ponta să aniverseze cu grandilocvență aniversarea unui non-eveniment, merită poate să încercăm a lămuri de ce a fost înlăturat pe neașteptate MRU prin actul de trădare care a reprezentat și o aparentă sabordare a PDL. Este perfect posibil să avem de a face cu un calcul strategic. Pentru PDL devenise clar că va fi obligat să achite nota de plată a impopularității crescânde a președintelui Traian Băsescu. Aceasta însemna pierderea alegerilor parlamentare ce urmau să aibă loc peste doar câteva luni. Părăsind puterea înainte de alegeri, în condițiile în care instituțiile de forță și justiția rămâneau totuși sub control băsescian, PDL: 1. putea începe mai repede desprinderea de „președintele balast”, mărindu-și șansele de a recupera terenul pierdut până la prezidențialele din 2014; 2. lăsa USL sarcina ingrată a organizării viitorului scrutin sub canonada „binomului SRI-DNA”, putând să îl acuze apoi de fraudarea alegerilor, oricum imposibil de câștigat, și astfel să îl izoleze pe plan extern (în vară s-a ivit ocazia de a-l acuza și de lovitură de stat, precum și, cu ajutorul DNA, de fraudarea referendumului antiprezidențial); 3. facilita manifestarea tensiunilor structurale ale USL lipsindu-l de stimulul coagulant al unui adversar baricadat în reduta puterii. Dacă un asemenea calcul a existat nu s-ar spune că nu a reușit. Prețul plătit de PDL după zece ani de guvernare, în cel mai bun caz controversată dacă nu catastrofală, este astfel modic.
Dincolo de socoteala strategică, însă, mai apare și un alt factor care a catalizat căderea prin trădare a Guvernului MRU/PDL. Aducându-l pe M.R. Ungureanu în fruntea executivului, Președintele-jucător începea o piruetă geo-politică menită a „europeniza” susținerea sa externă. (Aceasta avea să se dovedească a fi vitală pentru salvarea lui de la demitere în numai câteva luni.) Reorientarea geo-economică a Guvernului, subsecventă ajustării geo-politice a președinției, a afectat, însă, interesele de afaceri ale ocultei PDL. Cercurile de afaceri cu care avea legături noul premier, adus din afara partidului de guvernământ, erau altele decât cele de care era legată conducerea acestui partid. De aici drumul până la votarea moțiunii de cenzură a USL, altminteri fără șanse, dar și către ruptura de Traian Băsescu, care pusese în pericol afacerile baronilor pesediști obligându-i la o resetare pentru care nu erau pregătiți, a fost foarte scurt.
Ce are de sărbătorit atunci Victor Ponta? Dar mai ales, de ce această sărbătoare exotică? Evident, de sărbătorit nu este nimic. În schimb, prin atare manifestare aniversară se crează mitul unei victorii exemplare pe care, în lipsă de realizări și de program, se poate clădi un înlocuitor de legitimitate. Indiferent de performanțele guvernării sale, Victor Ponta își trage legitimitatea pentru a rămâne la putere din aceea că a condus, vezi Doamne, bătălia eroică pentru alungarea „odiosului” guvern Ungureanu, „visul secular al poporului român” (sic!). Aceasta pe când în realitate sărmanul MRU a fost decartat de către chiar cei care îl aduseseră la guvernare întrucât în lupta externă pentru controlul României s-a plasat de partea perdantă iar pe plan intern, în încercarea de a livra ceea ce promisese protectorilor externi, a lezat interesele economice ale liderilor partidului de guvernământ căruia nici măcar nu îi aparținea.
„Noul PNL” strigă că guvernul Ponta și-a pierdut legitimitatea ca urmare a schimbării opțiunilor electoratului, fapt reflectat în rezultatul alegerilor prezidențiale din 2014. De aceea Victor Ponta ar trebui să demisioneze. O atare susținere este aberantă. Guvernul Ponta a rezultat din alegerile parlamentare din 2012. În 2014 nu a fost ales Parlamentul ci Președintele. Or, nu se poate spune că aceia care au ales un Președinte liberal ar fi dorit și un Guvern liberal.
Problema este alta. În 2012 victoria a aparținut nu PSD ci USL (PSD+PNL). Ceea ce alegerile prezidențiale au arătat totuși este faptul că electoratul nu pune semnul egalității între PSD și USL. Iată motivul pentru care Victor Ponta recheamă mereu stafia USL și insistă că în prezent executivul, format din Guvern și Președinte, este continuatorul acesteia. Ceea ce se sugerează de fapt este că: Victor Ponta / PSD + Klaus Johannis / PNL = USL. Executivul este, deci, legitim!
Admițând că aceasta ar fi adevărat, rezultă că Victor Ponta are legitimitate spre a rămâne în fruntea Guvernului dar nu mai are legitimitate spre a rămâne în fruntea PSD. Cu cât premierul se apropie mai mult de „năluca social-liberală” cu atât mai mult se depărtează de „visul social-democrat”. Cu cât mai mult guvernează la dreapta cu atât mai mult se distanțează de stânga. Despărțindu-se de PNL și acceptând singur responsabilitatea guvernării sub conducerea președintelui său, PSD s-a obligat la o guvernare bazată pe valorile stângii. Or, conflictul de identitate al lui Victor Ponta de aici se naște: nu poți reclama legitimitate în același timp fiind de stânga în fruntea partidului și de dreapta în fruntea guvernului. Pe de altă parte, ajuns la guvernare cu biletul USL, Victor Ponta nu se simte legitim decât dacă transformă relația cu președintele Johannis din coabitare în concubinaj. Ceea ce îl expune la acuzația de poligamie sau de adulter în relația cu PSD.
Pentru a ieși din această contradicție Victor Ponta are o singură soluție. Aceea de abandona cursa după legitimtatea nominală și de a se legitima printr-o guvernare de succes bazată pe un adevărat program de stânga, social-democrat. Cu succesul nimeni nu se ia de piept.
Cheia este, deci, succesul; dar succesul lipsește. Performanțele macro-economice lipsite atât de corespondent în viața economico-socială reală cât și de legătură cu acțiunea guvernamentală, nu țin loc de succes. Cel puțin de succes cert și durabil.
Procedând așa cum procedează în prezent, adică străduindu-se să substituie succesului real un mit al legitimității (în care filmul luptei cu Guvernul MRU pastișează bătălia lui Ion Iliescu cu „teroriștii” iar cooperarea cu președinția sacralizează moaștele „Sfântului USL”), Victor Ponta recunoaște nu doar că duce lipsă de proiect ci că nici măcar nu crede în victoriile pe care nu încetează să le raporteze.
Adrian SEVERIN