După câteva decenii trăite cel puţin cu iluzia ca se afla intr-o lume a solidarităţii si armoniei, România îşi reia locul geo-politic tradiţional la punctul de ciocnire dintre interesele marilor actori globali. Raportarea României la aceştia dar si raportarea lor la ea ridica probleme de o imensa complexitate si periculozitate.
In acest context cel puţin doua lucruri îmi sunt clare:
1) nimeni nu ignora România;
In acest context cel puţin doua lucruri îmi sunt clare:
1) nimeni nu ignora România;
2) nimeni nu doreşte România.
Aceste doua teze, doar aparent paradoxale, se conciliază in următoarele enunţuri alternative:
Aceste doua teze, doar aparent paradoxale, se conciliază in următoarele enunţuri alternative:
- nimeni nu vrea România ca partener, dar toţi o vor ca satelit;
- nimeni nu vrea sa se coordoneze cu ea, dar toţi vor sa li se subordoneze;
- nimeni nu o vrea independenta, toţi o vor colonie;
- nimeni nu o accepta drept membru al familiei sale, dar nimeni nu doreşte ca ea sa devina membru al altei familii.
- nimeni nu vrea sa se coordoneze cu ea, dar toţi vor sa li se subordoneze;
- nimeni nu o vrea independenta, toţi o vor colonie;
- nimeni nu o accepta drept membru al familiei sale, dar nimeni nu doreşte ca ea sa devina membru al altei familii.
In încercarea de a ne domina sau măcar de a nu ne lăsa sa fim dominaţi de concurenţii lor, strategii lumii au ales sa utilizeze arma exagerării defectelor noastre, creând mitul incompatibilităţii cultural-civilizaţionale a romanilor cu Occidentul euro-atlantic. Acest mit serveşte atât puterilor euro-asiatice (in primul rând Rusiei), cat si celor euro-atlantice.
Caracterul excepţional al corupţiei la romani, spre exemplu, este un mit care permite:
a) Rusiei sa „demonstreze" Occidentului ca nu are cum sa integreze deplin România, structurilor sale (cel puţin nu fără riscuri majore);
b) SUA sa intervină direct in guvernarea României folosind justiţia pentru a elimina de la guvernarea tarii pe liderii cu agenda naţională (uneori denunţaţi ca fiind pro-ruşi);
c) UE sa menţină România ca membru de mana a doua intr-o ordine continentala neo-iobăgistă în care universalismul imperial are geometrie variabila si evoluează cu doua viteze.
România - spune un alt mit de asemenea unanim îmbrăţişat - nu a fost si, se subînţelege, continua a nu fi pregătită sa intre intr-o democraţie transnaţională europeană aşa cum ar fi UE si sa contribuie la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei; proiect al europenilor celor mai „avansaţi", respectiv al „adevăraţilor" europeni - catolici si protestanţi, din vest si din nord, din lumea industriei si finanţelor, neo-conservatori si neo-liberali.
a) Rusiei sa „demonstreze" Occidentului ca nu are cum sa integreze deplin România, structurilor sale (cel puţin nu fără riscuri majore);
b) SUA sa intervină direct in guvernarea României folosind justiţia pentru a elimina de la guvernarea tarii pe liderii cu agenda naţională (uneori denunţaţi ca fiind pro-ruşi);
c) UE sa menţină România ca membru de mana a doua intr-o ordine continentala neo-iobăgistă în care universalismul imperial are geometrie variabila si evoluează cu doua viteze.
România - spune un alt mit de asemenea unanim îmbrăţişat - nu a fost si, se subînţelege, continua a nu fi pregătită sa intre intr-o democraţie transnaţională europeană aşa cum ar fi UE si sa contribuie la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei; proiect al europenilor celor mai „avansaţi", respectiv al „adevăraţilor" europeni - catolici si protestanţi, din vest si din nord, din lumea industriei si finanţelor, neo-conservatori si neo-liberali.
Poate ca victoria lui Iohannis e un noroc romanesc!
Aici nu mai este vorba despre „corupţia structurala" ci despre o „incapacitate structurala", o „neputinţa congenitala" a romanilor de a participa cu succes la actul guvernării, aşa cum este el înţeles si săvârşit în civilizaţia occidentala spre care ei aspira... nejustificat si in instituţiile căreia... s-au strecurat la fel de nejustificat.
Cum modelul „bunei guvernări" ar fi unic si universal valabil, rezulta ca romanii sunt inclusiv incapabili de autoguvernare. Aşadar nu numai ca încurcă gestiunea UE dar nici nu au îndreptăţirea la un statut propriu sau, cel puţin, la... administrarea acestui stat prin ei înşişi.
Cum modelul „bunei guvernări" ar fi unic si universal valabil, rezulta ca romanii sunt inclusiv incapabili de autoguvernare. Aşadar nu numai ca încurcă gestiunea UE dar nici nu au îndreptăţirea la un statut propriu sau, cel puţin, la... administrarea acestui stat prin ei înşişi.
Pe ce se bazează asemenea teze? Când concluziile sunt atât de ferme si de „utile" ele seduc prin propria lor afirmare, nemaifiind nevoie de argumente. Daca cineva ar căuta argumente rezultatul ar fi mai mult decât dezamăgitor pentru propagandiştii mitului. România nu s-a opus nici unei reforme constituţionale a UE acceptând sa transfere instituţiilor europene, fără nici o garanţie de contrapartida, toate atributele suverane care i-au fost cerute. Prin acceptarea MCV, România a acceptat chiar competente supranaţionale de control care nu se aplica nici unui alt membru (cu excepţia Bulgariei). Mulţumim Băsescu, mulţumim Macovei!
România si-a plătit fără crâcnire contribuţia la bugetul european comun fără a primi din partea UE fonduri europene măcar egale cu aceasta. A fost, deci, un contributor net (care a dat mai mult decât a luat) si niciodată nu i-a trecut prin cap sa spună, asemenea Marii Britanii ”eu îmi vreau banii înapoi!".
România si-a diminuat capacitatea productiva a economiei naţionale in favoarea economiilor occidentale bazate pe export (in special Germania), oferindu-se acestora ca o mare piaţă de desfacere.
România a pus resursele sale naturale si forţa de munca ieftina la dispoziţia investitorilor străini (europeni si nu numai) foarte interesaţi să îşi valorifice capitalurile aici, inclusiv cu preţul coruperii administraţiei româneşti.
România a oferit statelor occidentale lovite de şovinismul şi decadenţa bunăstării, mâna de lucru calificată pentru meserii pe care cetăţenii lor nu mai vor sa le practice. Aceasta mana de lucru a creat acolo creştere economica, generând totodată venituri bugetare si noi locuri de munca.
România s-a lăsat sărăcită de elitele sale intelectuale, de talentele sale cele mai autentice si mai educate, contribuind astfel la îmbogăţirea şi progresul strategic al Occidentului euro-atlantic, în aceeaşi măsură în care şi-a pus în pericol propriul viitor.
În timp ce elitele României, formate pe bani româneşti, aduc bună guvernare şi prosperitate altora, românilor li se spune că trebuie să accepte a fi conduşi din afară căci, într-adevăr, în ţară nu le-a mai rămas decât o elită-surogat formată din ciurucuri şi trădători.
În timp ce elitele României, formate pe bani româneşti, aduc bună guvernare şi prosperitate altora, românilor li se spune că trebuie să accepte a fi conduşi din afară căci, într-adevăr, în ţară nu le-a mai rămas decât o elită-surogat formată din ciurucuri şi trădători.
Un al treilea mit - cu atât mai uşor de acreditat cu cât elitele autentice româneşti îşi părăsesc în marş forţat patria - este acela că România are vocaţia de a fi ghetoul european al rrromilor. Legătura pe care atât discursul mediatic cât şi cel politic occidental o fac între insecuritatea cetăţenilor europeni, „invazia" rrromilor şi pretinsa „origine românească" a acestora (origine cel puţin civică daca nu şi culturală) susţine ideea ca România, prin însăşi identitatea sa etnică (în cel mai bun caz incerta dacă nu cu desăvârşire romă), pune în pericol civilizaţia europeană. De aceea rrromii trebuie expulzaţi si concentraţi în România iar aceasta trebuie izolata în afara spaţiului Schengen şi nu numai.
„Manelizarea" mass-mediei (independentă în relaţia cu statul român iar nu şi în cea cu clanurile oligarhice ori cu diverse cercuri de interese străine), precum şi cea a politicii româneşti, nu fac decât să confirme o asemenea idee. Nu este clar care sunt politicile de integrare a rromilor şi care este eficienţa lor. În schimb presa tabloidizată - cea mondenă şi cea de scandal - se delectează cu prezentarea detaliata şi necritică a ceea ce tradiţiile rome au mai mult în contrast cu tradiţiile culturale româneşti şi europene; ba chiar şi cu evoluţia comunităţilor rome pe calea convergenţei cu valorile civilizaţionale europene. Aducerea obsesiva a interlopilor de origine romă în procesele intentate liderilor politici români (mai mult sau mai puţin corupţi), cu mediatizarea aferentă, nu este, nici ea, o întâmplare oarecare; sau, dacă este, atunci interesul naţional cere să fie oprită imediat, cel puţin în dimensiunea sa mediatică. În conexiune cu mitul excepţionalismului corupţiei româneşti şi cu cel al identităţii culturale rrome a României se degajă şi mitul problemelor cronice, de factură structurală ale justiţiei române.
Aceasta este prezentată ca fiind în acelaşi timp blocată şi dezlănţuită, controlată şi haotică, nesofisticată şi impredictibilă. Pe terenul mitului, contrariile pot coexista cu uşurinţă.
Într-adevăr, din „statul rromilor" - aflaţi şi ei sub povara nedreaptă a unor stereotipuri negative colportate masiv şi nu tocmai inocent în Occident - capitalurile sănătoase fug iar regimul „jurisdicţiei consulare" (desfiinţat de Al. I. Cuza în zorii afirmării existenţei şi demnităţii noastre naţionale) reînvie în forme şi sub acoperiri din cele mai perverse (acum nu numai „supuşii străini" ci şi românii sunt „judecaţi" de funcţionarii diplomatici ai altor guverne, cărora o naţiune în declin le-a concesionat aceasta funcţie). Cum să primeşti un asemenea neam în casa ta, europeană?!
„Manelizarea" mass-mediei (independentă în relaţia cu statul român iar nu şi în cea cu clanurile oligarhice ori cu diverse cercuri de interese străine), precum şi cea a politicii româneşti, nu fac decât să confirme o asemenea idee. Nu este clar care sunt politicile de integrare a rromilor şi care este eficienţa lor. În schimb presa tabloidizată - cea mondenă şi cea de scandal - se delectează cu prezentarea detaliata şi necritică a ceea ce tradiţiile rome au mai mult în contrast cu tradiţiile culturale româneşti şi europene; ba chiar şi cu evoluţia comunităţilor rome pe calea convergenţei cu valorile civilizaţionale europene. Aducerea obsesiva a interlopilor de origine romă în procesele intentate liderilor politici români (mai mult sau mai puţin corupţi), cu mediatizarea aferentă, nu este, nici ea, o întâmplare oarecare; sau, dacă este, atunci interesul naţional cere să fie oprită imediat, cel puţin în dimensiunea sa mediatică. În conexiune cu mitul excepţionalismului corupţiei româneşti şi cu cel al identităţii culturale rrome a României se degajă şi mitul problemelor cronice, de factură structurală ale justiţiei române.
Aceasta este prezentată ca fiind în acelaşi timp blocată şi dezlănţuită, controlată şi haotică, nesofisticată şi impredictibilă. Pe terenul mitului, contrariile pot coexista cu uşurinţă.
Într-adevăr, din „statul rromilor" - aflaţi şi ei sub povara nedreaptă a unor stereotipuri negative colportate masiv şi nu tocmai inocent în Occident - capitalurile sănătoase fug iar regimul „jurisdicţiei consulare" (desfiinţat de Al. I. Cuza în zorii afirmării existenţei şi demnităţii noastre naţionale) reînvie în forme şi sub acoperiri din cele mai perverse (acum nu numai „supuşii străini" ci şi românii sunt „judecaţi" de funcţionarii diplomatici ai altor guverne, cărora o naţiune în declin le-a concesionat aceasta funcţie). Cum să primeşti un asemenea neam în casa ta, europeană?!
Ce doreşte, însă, România?
Daca ceva este cu adevărat excepţional la români, aceasta nu este nici măcar dezbinarea, care caracterizează, probabil cu o mai mică intensitate şi alte popoare. Excepţional la romani este spiritul auto-critic care ajunge la limita la care poate fi definit ca auto-demolator. Pe el s-au bazat, desigur şi creatorii mitologiei anti-româneşti. Mai exact ai mitului complex al incompatibilităţii cultural-civilizaţionale dintre România şi Occidentul euro-atlantic; mit care justifică atât izolarea cât şi dominarea externă a naţiunii române.
Iată de ce romanii trebuie să îşi asume, la rândul lor, o parte de răspundere. O răspundere care nu scuză, însă, abuzul celorlalţi.
Iată de ce romanii trebuie să îşi asume, la rândul lor, o parte de răspundere. O răspundere care nu scuză, însă, abuzul celorlalţi.
Independent de vină, cu timpul cetăţenii României au început să resimtă dureros - cum putea fi altfel?! - efectele miturilor amintite anterior. Dincolo de inconvenientele practice, acestea i-au făcut să se simtă umiliţi şi trădaţi. De către cine? Tocmai de cei pe care i-au iubit şi respectat totdeauna: americanii, în special şi vest-europenii.
Reacţia la descoperirea „refuzului" euro-atlantic („refuz" subliniat din motive evidente de propaganda rusă) a fost inevitabilă, firească: americanofobia şi euro-scepticismul. Doua sentimente şocante la un popor în mod tradiţional pro-occidental, euro-entuziast şi americanofil. Americanofobia şi euro-scepticismul care se strecoară tot mai mult în sufletele românilor şi în societatea românească sunt, prin ele înseşi, o ameninţare la adresa securităţii naţionale a României. De asemenea, înstrăinarea României de SUA şi UE va afecta interesele vitale americane şi vest europene în regiunea Balcanilor şi Mării Negre, precum şi procesul de continuare al integrării şi extinderii UE.
Reacţia la descoperirea „refuzului" euro-atlantic („refuz" subliniat din motive evidente de propaganda rusă) a fost inevitabilă, firească: americanofobia şi euro-scepticismul. Doua sentimente şocante la un popor în mod tradiţional pro-occidental, euro-entuziast şi americanofil. Americanofobia şi euro-scepticismul care se strecoară tot mai mult în sufletele românilor şi în societatea românească sunt, prin ele înseşi, o ameninţare la adresa securităţii naţionale a României. De asemenea, înstrăinarea României de SUA şi UE va afecta interesele vitale americane şi vest europene în regiunea Balcanilor şi Mării Negre, precum şi procesul de continuare al integrării şi extinderii UE.
În acest sens reacţia societăţii româneşti faţă de criza ucraineană este semnificativă. În mod instinctiv românii s-au plasat de partea Ucrainei, faţă de care până atunci nu arătaseră o mare simpatie. Pe de alta parte, în disputa dintre Occidentul euro-atlantic (SUA şi UE) şi Rusia românii au arătat, lucru rar în istoria lor, mai multă înţelegere pentru poziţia rusă. Într-un fel se poate spune că suntem cu Ucraina împotriva Rusiei şi într-un fel cu Rusia împotriva Occidentului. Surprinzător şi periculos! Iată la ce efecte perverse a condus politica de „excludere şi refuz" aplicată de Occident României prin „strategia disocierii culturale a românilor".
Aceasta americanofobie şi acest euro-scepticism emergent pot fi anihilate numai printr-o politică adecvată (adică realistă, corectă, inteligentă şi prietenoasă) a SUA, precum şi prin revenirea UE la proiectul federal bazat pe principiile egalităţii şi solidarităţii, ale coeziunii economice, sociale şi teritoriale.
În ceea ce priveşte SUA, o asemenea politică este împiedicată de mitul excepţionalismului inadecvării şi incompatibilităţii româneşti, alimentat chiar de unele cercuri americane în speranţa că astfel vor putea interveni în România şi îi vor controla politica. Cu cât mitul se consolidează, cu atât americanofobia românilor se acutizează şi cu cât aceasta se acutizează, cu atât risipirea mitului devine mai dificilă. Iată un cerc vicios care trebuie tăiat. El poate fi tăiat doar în SUA. Va fi aşa numai în măsura în care americanii vor înţelege că mitul, ca orice mit, nu este un adevăr şi că perpetuarea lui contravine intereselor americane.
Cât despre UE, lucrurile sunt şi mai complicate. Pe de o parte, nu numai că România se găseşte într-un raport defavorabil de forţe cu protagoniştii UE dar aceştia au mult mai puţine motive decât SUA să vadă în România un partener util spre indispensabil la frontiera estică a uniunii. Germania, Franţa şi Italia dar şi Spania şi Marea Britanie nu au nevoie de România pentru a se înţelege cu Rusia şi a conveni asupra unei arhitecturi de securitate la nivel continental. Dimpotrivă, pentru ele ar fi mai potrivit ca românii să fie doar un obiect al istoriei plasat într-o „ţară a nimănui" care separă Europa germană de Asia rusă.
Pe de alta parte, sub aspect formal România este membru al alianţelor occidentale şi în special al UE, în interiorul cărora are o serie de drepturi precise cu garanţiile juridice aferente. Din această perspectivă euro-scepticismul şi decuplarea de UE în favoarea unor formule alternative situate mai la est, nu trebuie să reprezinte decât ultimul recurs.
Până la a se ajunge acolo, guvernul român trebuie să lanseze o strategie menită a reafirma şi promova drepturile României ca stat membru, aşa cum rezultă ele din tratate, precum şi a mări influenţa sa politică şi economică în cadrul UE. Ce şanse sunt ca asemenea schimbări de curs istoric să se producă? În aceste condiţii nu se poate trage decât o singură concluzie: România este în pericol! Poate cel mai mare din istoria sa.
Aceasta americanofobie şi acest euro-scepticism emergent pot fi anihilate numai printr-o politică adecvată (adică realistă, corectă, inteligentă şi prietenoasă) a SUA, precum şi prin revenirea UE la proiectul federal bazat pe principiile egalităţii şi solidarităţii, ale coeziunii economice, sociale şi teritoriale.
În ceea ce priveşte SUA, o asemenea politică este împiedicată de mitul excepţionalismului inadecvării şi incompatibilităţii româneşti, alimentat chiar de unele cercuri americane în speranţa că astfel vor putea interveni în România şi îi vor controla politica. Cu cât mitul se consolidează, cu atât americanofobia românilor se acutizează şi cu cât aceasta se acutizează, cu atât risipirea mitului devine mai dificilă. Iată un cerc vicios care trebuie tăiat. El poate fi tăiat doar în SUA. Va fi aşa numai în măsura în care americanii vor înţelege că mitul, ca orice mit, nu este un adevăr şi că perpetuarea lui contravine intereselor americane.
Cât despre UE, lucrurile sunt şi mai complicate. Pe de o parte, nu numai că România se găseşte într-un raport defavorabil de forţe cu protagoniştii UE dar aceştia au mult mai puţine motive decât SUA să vadă în România un partener util spre indispensabil la frontiera estică a uniunii. Germania, Franţa şi Italia dar şi Spania şi Marea Britanie nu au nevoie de România pentru a se înţelege cu Rusia şi a conveni asupra unei arhitecturi de securitate la nivel continental. Dimpotrivă, pentru ele ar fi mai potrivit ca românii să fie doar un obiect al istoriei plasat într-o „ţară a nimănui" care separă Europa germană de Asia rusă.
Pe de alta parte, sub aspect formal România este membru al alianţelor occidentale şi în special al UE, în interiorul cărora are o serie de drepturi precise cu garanţiile juridice aferente. Din această perspectivă euro-scepticismul şi decuplarea de UE în favoarea unor formule alternative situate mai la est, nu trebuie să reprezinte decât ultimul recurs.
Până la a se ajunge acolo, guvernul român trebuie să lanseze o strategie menită a reafirma şi promova drepturile României ca stat membru, aşa cum rezultă ele din tratate, precum şi a mări influenţa sa politică şi economică în cadrul UE. Ce şanse sunt ca asemenea schimbări de curs istoric să se producă? În aceste condiţii nu se poate trage decât o singură concluzie: România este în pericol! Poate cel mai mare din istoria sa.
Adrian Severin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu