miercuri, 30 martie 2016

Păstrează-ţi principiile, chiar dacă este să pierzi mandatul!

Într-o atmosferă de political correctness, în care conformismul bântuie nestingherit printre lideri politici şi intelectuali, reflecţiile lui Helmut Schmidt erau la polul opus. De aceea, pe piaţa cărţilor s-au înmulţit nu numai evocările biografice ce i se consacră, ci şi interviurile cu fostul cancelar federal. Dintre acestea din urmă se detaşează cel realizat de redactorul şef al săptămânalului Die Zeit, Giovanni di Lorenzo, sub titlul Auf eine Zigarette mit Helmut Schmidt (Kiepenheuer & Witsch, Köln, 2016). Formula aleasă, câte un interviu la o proverbială ţigară, vreme de săptămâni, a dus la etalarea unor vederi deloc convenţionale într-o carte fermecătoare, ce ia distanţă de degradarea actuală a politicii.
Poate că nu întâmplător, volumul debutează cu relatarea celei care a gestionat miile de pagini ale cărţilor lui Helmut Schmidt. Secretara pune în lumină delicateţea autorului. Atunci când întreba la telefon “aţi primit manuscrisul?” trebuia înţeles de fapt “cât de avansată este dactilografierea?”, când întrebarea era “manuscrisul este lizibil?”, trebuia tradus: “aş vrea să primesc textul dactilografiat”. Vis-a-vis de pălăvrăgeala care a umplut interacţiunile oamenilor, la Helmut Schmidt “laudă era atunci când nu spunea nimic (Lob war wenn er gar nichts sagt)” (p.15). La el cuvintele şi tăcerile aveau întotdeauna greutate.
Pentru a-şi scrie cărţile, Helmut Schmidt îşi lua din când în când ceea ce numea “concediu de muncă (Arbeitsurlaub)”. La nouăzeci de ani, continua să sublinieze că încă nu s-a pensionat (p.176) şi-şi vedea secretul în “disciplina de sine (Selbstdisziplin)”. În timp, aceasta a făcut, de pildă, ca discursurile sale parlamentare, rostite de a lungul a treizeci de ani, să poată fi subscrise şi astăzi, fără modificări (p.67). În fapt, Helmut Schmidt a readus raţionarea la rigoare, cuvintele la semnificaţia proprie, înăuntrul unei civilităţi caracteristice.
Interviurile aruncă lumini interesante asupra biografiei lui Helmut Schmidt. Împreună cu tatăl său, a parcurs cu repulsie şi plin de teamă regimul nazismului, unul dintre bunici fiind evreu (p.35). Şcoala, mai mult decât universitatea, l-a făcut capabil să lucreze independent (p.142). A practicat toate sporturile, afară de ski – prea scump pentru cineva din Hamburg (p.81). Din război şi din prizonierat s-a ales cu un reumatism, încât organismul său a fost devreme lovit de suferinţă şi a trebuit să se susţină cu un baston. Deşi cu cinci intervenţii pe cord (p.207), a muncit mult, de fapt cât a trăit. La peste nouăzeci de ani, spunea că a avut „mii de boli“, dar nu a mai răcit de mult, poate din cauza nicotinei (p.71). A preferat meniuri naturale – legume, fructe, enorm de multă cafea cu lapte şi ceai, cu mult zahăr – şi a fost reticent faţă de mesele oficiale (p.56). Concediile le-a petrecut într-un loc izolat din nordul Germaniei, unde, împreună cu soţia, au amenajat o suprafaţă pustie, întreţinând vegetaţia crescută natural, cu seminţe aduse de vânt, grădină care astăzi interesează botaniştii. Nu se considera un exemplu public, fiind fumător înveterat, şi nu dădea sfaturi de viaţă, dacă nu i se cereau (p.125). Aprecia orice contradicţie la ceea ce spunea (p.197). În fiecare seară, înainte de culcare, citea din cărţi de specialitate – istorie, finanţe, ştiinţe (p.112). Relua frecvent lectura scrierilor lui Max Weber. Considera că „cine nu citeşte rămâne prost (jemand, der nicht liest, bleibt dumm)“ (p.114). Socotea că „totul pe lume este risc“, inclusiv „iubirea (Liebe)“ (p.199). Helmut Schmidt s-a lăsat călăuzit de maxima ilustrului teolog Reinhold Niebuhr: să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea puterea de a schimba lucrurile pe care le putem schimba, răbdarea de a suporta lucrurile pe care nu le putem schimba şi înţelepciunea de a face distincţia între cele două feluri de lucruri (p.65).
În cultura actuală, reflecţiile asupra politicii contează în multe cazuri doar pentru că sunt ale unor autori care au ocupat funcţii notorii. Regula nu este valabilă în cazul lui Helmut Schmidt. La el contează, înainte de orice, nu funcţiile deţinute, ci forţa şi relevanţa gândirii proprii. Hannah Arendt susţinea, la nivelul anilor şaizeci, că veracitatea (spunerea a ceea ce se gândeşte, onestitatea, cinstea, cum se zice la noi) nu a fost enumerată printre virtuţile din politică. Helmut Schmidt a corectat-o, pe bună dreptate, cu observaţia că Aristotel a tematizat, totuşi, adevărul în politică (p.145). Şi în fotbal se driblează, argumenta el, dar aceasta nu înseamnă că jucătorul trebuie să trişeze.
Helmut Schmidt a constatat pe cont propriu că mass-media au schimbat profund politica – şi nu doar în bine (p.146). Pe de altă parte, spunea el, oamenii se lasă uşor înşelaţi prin mediatizare (p.147). El insista asupra efectelor perverse ale talk show-urilor – cărora le-a preferat totdeauna interviurile în doi, cel mult trei. Talk show-ul, spunea Helmut Schmidt, a subminat Parlamentul (p. 37-39) mutând interesul pe prezentare (înfăţişare, îmbrăcăminte, coafură etc.), în dauna viziunilor şi argumentelor, şi nu este decât “circul” din deviza panem et circenses (p.79), care călăuzeşte politica cinică.
Helmut Schmidt s-a pronunţat mereu critic la adresa proliferării “aranjistului (Macher)” în viaţa publică, preferând politicieni care rămân fideli principiilor. Păstrează-ţi principiile, chiar dacă este să-ţi pierzi mandatul! (p.32) era deviza sa, iar Willy Brandt, exemplul la îndemână (p.131-133). A considerat mereu că partidele au nevoie de lideri, preşedinţii acestora nefiind niciodată destul (p.30), şi de lămurirea principiilor. Aceasta şi în situaţia în care, cu cât un partid este mai fără principii, cu atât este mai puţin periclitat de sciziuni (p.31).
Helmut Schmidt s-a împotrivit măririi salariilor politicienilor (p.108) şi îmbogăţirii pe seama funcţiilor publice. El spunea că a avut ipotecă pe casa pe care şi-a construit-o şi după ce nu a mai fost cancelar (p.110). Când Gerd Bucerius l-a invitat să devină coeditor al prestigiosului săptămânal Die Zeit şi i-a cerut să-şi stabilească singur salariul, l-a fixat egal cu cel al altui ocupant al unei asemenea funcţii (p.164). Nu a mers niciodată în sauna potentaţilor care l-au invitat să-i viziteze (p.87).
Supravegherea convorbirilor cetăţenilor, ce se extinde chiar în statele democratice din zilele noastre, Helmut Schmidt a socotit-o efect imparabil al tehnologiei (p.236). În opinia sa, anticiparea de către George Orwell a extinderii controlului din partea instituţiilor se confirmă şi nu avem deocamdată alternativă.Cât priveşte imigraţia în Germania, el spune că a oprit-o, spre a nu provoca xenofobie înăuntru (p.135). Apelul său a fost la luciditate – acceptând că nu se pot integra populaţii de străini, de orice mărime, fără a avea reacţii interne. Cel mai mare succes politic al său îl socotea decizia de a merge la Shanghai imediat după Tienanmen (p.212-213), când s-a prevenit un “război rece” cu China şi s-a păstrat un curs pozitiv al cooperării internaţionale.
Helmut Schmidt avea pregătire în economie şi a fost totdeauna respectat pentru elaboratele sale vederi asupra economiei. El considera că “toate prognozele economice sunt nesigure, precum previziunile vremii de afară (alle ökonomischen Prognosen sind unzuverlässig – genauso wie Wetterprognosen)” (p.20). A fost adept al “statului social (Sozialstaat)”, pe care îl socotea o mare realizare culturală (p.225), şi a pledat pentru sporiri de salarii ce nu antrenează creşterea inflaţiei (p.174).Una dintre problemele lumii actuale vine, potrivit opiniei sale, din lipsa unei coordonări a finanţelor mondiale (p.21). “Economia lumii are nevoie de reguli valabile global şi supraveghere a circulaţiei monetare şi a capitalurilor, pentru toţi participanţii la circulaţie şi pentru toate instrumentele financiare folosite de aceştia” (p.242). În acest moment este indispensabil, spre a preveni noi crize, un acord global între Uniunea Europeană, SUA, China, Rusia, India, Japonia, OPEC şi alte ţări.
În calitate de ministru federal al apărării şi, cu atât mai mult, în cea de cancelar federal, Helmut Schmidt a participat la decizii cruciale (p.92-93) de consolidare a Alianţei Nord-Atlantice. Solidaritatea cu SUA şi democratizarea în profunzime a Germaniei au fost axiome ale concepţiei sale politice. El a privit mereu înfrângerea din1945 aGermaniei naziste, de către coaliţia multor naţiuni, ca o “eliberare” pentru Germania (p.25) şi a exprimat îndatorarea profundă a acestei ţări faţă de americani. Aceasta nu l-a împiedicat să exprime, de asemenea, rezerve faţă de evoluţii ulterioare (p.23) şi să-şi declare dezacordul cu ceea ce a intervenit după 2000 (p.102). El a fost un critic sever al administraţiei lui George Bush Jr., inclusiv pentru tratamentul minimizant aplicat Europei (p.104).
Format în cadrele unei social-democraţii ce a respins de la început comunismul şi venind din cercurile succesiunii lui Fritz Erler, Helmut Schmidt a pledat pentru o politică temeinic gândită faţă de Rusia. El a cerut luarea în considerare a ponderii tradiţiei autocratice în evaluarea politicii Rusiei, dar şi a schimbărilor ce au loc inevitabil (p.85). A pledat pentru detensionarea relaţiilor luând în seamă, în mod realist, raporturile strategice, inclusiv militare, dar şi “sentimentele politice” (p.231) ale tuturor părţilor. El a spus mereu că “recursul la boicot nu aduce nimic” (p.153) şi a criticat improvizaţiile.
Helmut Schmidt mărturisea că citeşte zilnic zece ziare, nu ascultă radioul şi nu se uită la televizor (p.168). Odată devenit editor al unei publicaţii de referinţă mondială, el a consacrat reflecţii mai ample şi deosebit de precise impactului şi rolului presei. Este un fapt care dă de gândit, spunea el, că terorismul actual, care este esenţial de provenienţă islamică (p.73-74), profită de deschiderea fără reţineri a presei diferitelor democraţii spre discutarea a ceea ce se petrece în jur (p.74).
Presa, observa Helmut Schmidt pe de altă parte, s-a schimbat însă în societăţile deschise, odată cu apariţia concernelor şi mărirea puterii celor care le conduc (p.75). Pe suprafaţa multor publicaţii, se observă “alinierea” viziunilor şi evaluărilor. La timpul său, Axel Springer, bunăoară, a impus pe scară mare „unilateralităţile“ unei viziuni proprii, formată la un moment dat. Ceea ce este de semnalat însă astăzi este alunecarea presei în analiza psihologică a politicienilor. În opinia sa, aici este o eroare gravă, căci “psihologia nu explică politica” (p.169), aceasta din urmă fiind mult mai mult decât trăire personală.
Politicianul veritabil, argumenta Helmut Schmidt, trebuie să se poată susţine în faţa presei. O poate face, însă, numai câştigînd cursa mediatizării la televiziune (p.76). Opinia presei nu ai cum să o iei decât aşa cum luăm vremea de afară: nu o putem schimba singuri (p.77). Helmut Schmidt mărturisea că a recurs de multe ori, spre a reacţiona la relatări incorecte, la acele scrisori din partea cititorilor (Leserbriefe), care sunt folosite în presa germană ca mijloc de publicare, totuşi, a opiniei alternative la articole. La întrebarea dacă se simte jurnalist, după un sfert de secol petrecut ca editor la Die Zeit, Helmut Schmidt a răspuns: “nu, căci, simplu spus, eu nu pot să mă dezobişnuiesc să lucrez temeinic!” (p.78).
Dintre arte, Helmut Schmidt a iubit pictura – El Greco fiind preferatul său – şi muzica. El vorbea de “incredibila claritate a muzicii lui Bach” (p.94) şi-şi declara preferinţa, de asemenea, pentru Brahms şi Mahler (p.96), precum şi pentru jazz (p.100). Considera că von Karajan, Celibidache şi Bernstein sunt, împreună, cei mai mari dirijori care au fost. Când cânta la pian, Helmut Schmidt se adâncea în partitură şi în muzică, încât orice altceva era suspendat. Aspira şi aici, de fapt, la temeinicie, asumându-şi că, atunci când întreprinzi ceva, e firesc să cauţi să o faci cât mai aproape de ireproşabil.

luni, 28 martie 2016

FOTOGRAFIA DE ADIO

Traian Ungureanu   Traian Ungureanu – europarlamentar
Elita politică occidentală e inutilizabilă. În afară de semnătura pe vraful de demisii scadente, nu mai putem aştepta nimic de la aceşti lideri pierduţi în catastrofa propriei aroganţe. Cîndva, înainte de Bruxelles, exista o speranţă. Puteam crede că transa interminabilă a păstorilor de cîrduri de vorbe goale se va risipi la contactul cu violenţa bestială şi răul absolut. Nu e aşa, iar asta contează. Căci miza e peste tot ce îşi închipuie cei ce transformă carnea străpunsă de schije în aperitiv birocratic pentru summit-uri.Miza nu mai e Uniunea Europeană – fosta formă de organizare a Europei. Miza e chiar Europa – lumea care ne-a creştinat, ne-a învăţat să scriem de la stînga la dreapta, ne-a pus furculiţa în mînă şi ne-a lăsat în pază umanismul.
După Bruxelles şi bucăţile de morţi lăsate în urmă islamic, la aeroport şi metrou, trebuia să vină altceva. Trebuia să izbucnească, din toate părţile, forţa bunului simţ. Realitatea cere răcnind blocarea graniţelor de pe mările Europei, controlul strict al ghetto-urilor arabe şi tăcerea gurilor care îşi laudă asasinii.
În locul acestor fapte simple: încă o tură de laşităţi. Prim-miniştri şi tot soiul de euro-grofi declară că numai o minoritate năbădăioasă de musulmani sînt – bătu-i-ar vina de ghiduşi! – terorişti. Şi asta pentru că n-au avut de ales. I-am marginalizat, i-am oprimat şi acum au tot dreptul să ne taie capul în faţa Comisiei Europene sau să pună bombe sub copii, în curtea Parlamentului European.
Dar n-au ieşit, oare, mulţimile în stradă? Ba da, dar nu pentru a protesta în faţa Comisiei Europene, cerîndu-i să revină pe pămînt. Nu! Mulţimile au reluat kitschul galeş-hipiot, cu flori şi cîntece ofilite, cu hashtag-uri je suis cretin şi pianişti hip care lălăie Imagine a lui Lennon.
Următoarea decizie UE trebuie să oblige staţiile de metrou şi aeroporturile să se doteze cu piane în stare de funcţionare. Umorul englezesc, ultima formă vie de conştiinţă europeană, a definit bine situaţia. O glumă recentă spune că: musulmanii se tem de pe acum de valul de rasism ce va urma atacului cu bombe pe care îl pregătesc pentru miercurea viitoare!Mesajul european e clar şi definitiv ca un giulgiu apretat.
Elitele au pus piciorul în prag şi capul sub ghilotină şi transmit de acolo un ultimatum fioros căzăturilor islamice din oraşele Europei: pînă aici! să vă intre bine în cap! oricîte bombe veţi pune, noi nu vom face nimic! nu vom mişca un deget! vom semna hîrtiile pe care le-am mai semnat şi le vom mai semna după fiecare atentat! atît! s-a înţeles? victoria e a noastră! O, de-ar fi numai atît!
Liderii Europei au gînduri încă mai înalte. Cel mai îmbietor e adaptarea. Asta înseamnă că Bruxelles n-a fost un capăt de drum, ci un punct de realimentare pe drumul care duce la subjugare consimţită. Aceleaşi voci care ne explică unde greşim faţă de inocenţa Islam-ului şoptesc discret către potopul arăbesc: nu vă pierdeţi cu firea! aşteptaţi! curînd, veţi da prim-miniştri în Belgia şi Franţa, apoi miniştri în Germania şi, într-o bună zi, cînd noi vom fi la pensie grasă sau sub iarbă tot aşa, veţi conduce Occidentul!
Parcă asta am auzit în pantomima jucată de liderii Europei după Bruxelles. Sau nu? Să privim pînă nu ne cade burka pe ochi.
Iat-o pe dna Merkel, Uber Islamizatoarea Europei! Foarte ocupată cu tăcerea, dna Merkel ne-a anunţat, totuşi, că „au fost atacate valorile Europei“. Şocant! Cine ar fi bănuit aşa ceva? Păcat că dna Merkel s-a oprit aici şi nu ne-a spus şi cine va apăra valorile Europei.
Urmează, în ordinea confuziei, dna Mogherini, Şefa Politicii Externe UE. Doamna a înţeles să plîngă în public, la auzul veştilor venite de la Bruxelles. Doamna ar trebui să lase locul gol pentru că tocmai a luat cu brio examenul pentru Scala din Milano. Aria Traviata-Mogherini a reuşit să îi încredinţeze pe monştrii ucigaşi de la Bruxelles şi pe colegii lor prinşi cu lucrul la următoarele atentate că sîntem moi, sentimentali şi gata de tăiere.
Mogherini poate studia cazul Thatcher. În 1984, hotelul în care se afla fostul premeir britanic a fost aruncat în aer de terorişti irlandezi. Au fost ucişi cinci oameni. În aceeaşi seară, Thatcher a apărut din moloz şi a anunţat că îi va termina pe măcelari. Aşa a şi făcut. Fără emoţii şi fără lacrimi.
Şi, în acest timp, unde e, oare, liderul şi protectorul lumii libere, Preşedintele Statelor Unite, Barack Obama? Păzea! În Cuba, la meci, cu prietenii lui comunişti şi, pe urmă, în Argentina unde dansează tango, la dineul oficial. Istoria e neiertătoare cu impostorii. Îi face măscărici de canal tv în faliment.
Replica defensivă standard a elitelor spune că toţi cei ce au ceva de reproşat şi înjurat pe teme UE fac jocul Rusiei. Curios! Pentru că, dacă Uniunea Europeană a ajuns slabă şi pe placul Rusiei, vina e a celor ce au adus-o în această poziţie. Slăbiciunea UE e rodul deciziilor politice ale liderilor UE şi nu al criticilor aduse acestor decizii. Oricum, vorbim toţi fără rost.
După ani de palavre, am lăsat în urmă argumentele cu miez şi am ajuns altundeva. Am ajuns la Bruxelles, pe 22 martie 2016. Acolo au apărut ultimul argument şi sfîrşitul cuvintelor. Am ajuns la imaginea care închide tot. O pot descrie pentru că am trecut pe acolo de zeci de ori. Locul e la cîţiva metri de intrarea în aeroport. Cum laşi cafeneaua pe stînga şi mergi să predai bagajul, se deschide un spaţiu de cîţiva metri pătraţi. Acolo era de văzut, după explozie, o fetiţă de trei-patru ani. În rochie albă. Stătea pe jos, încercînd să afle ceva despre cineva doborît lîngă săndăluţele ei mînjite de sînge. Din cînd în cînd ridica ochii goi aşteptînd un răspuns. Apoi se întorcea plîngînd la lucrul acela nemişcat de la picioarele ei. Mama.
E fotografia de adio a Europei.