miercuri, 30 martie 2016

Păstrează-ţi principiile, chiar dacă este să pierzi mandatul!

Într-o atmosferă de political correctness, în care conformismul bântuie nestingherit printre lideri politici şi intelectuali, reflecţiile lui Helmut Schmidt erau la polul opus. De aceea, pe piaţa cărţilor s-au înmulţit nu numai evocările biografice ce i se consacră, ci şi interviurile cu fostul cancelar federal. Dintre acestea din urmă se detaşează cel realizat de redactorul şef al săptămânalului Die Zeit, Giovanni di Lorenzo, sub titlul Auf eine Zigarette mit Helmut Schmidt (Kiepenheuer & Witsch, Köln, 2016). Formula aleasă, câte un interviu la o proverbială ţigară, vreme de săptămâni, a dus la etalarea unor vederi deloc convenţionale într-o carte fermecătoare, ce ia distanţă de degradarea actuală a politicii.
Poate că nu întâmplător, volumul debutează cu relatarea celei care a gestionat miile de pagini ale cărţilor lui Helmut Schmidt. Secretara pune în lumină delicateţea autorului. Atunci când întreba la telefon “aţi primit manuscrisul?” trebuia înţeles de fapt “cât de avansată este dactilografierea?”, când întrebarea era “manuscrisul este lizibil?”, trebuia tradus: “aş vrea să primesc textul dactilografiat”. Vis-a-vis de pălăvrăgeala care a umplut interacţiunile oamenilor, la Helmut Schmidt “laudă era atunci când nu spunea nimic (Lob war wenn er gar nichts sagt)” (p.15). La el cuvintele şi tăcerile aveau întotdeauna greutate.
Pentru a-şi scrie cărţile, Helmut Schmidt îşi lua din când în când ceea ce numea “concediu de muncă (Arbeitsurlaub)”. La nouăzeci de ani, continua să sublinieze că încă nu s-a pensionat (p.176) şi-şi vedea secretul în “disciplina de sine (Selbstdisziplin)”. În timp, aceasta a făcut, de pildă, ca discursurile sale parlamentare, rostite de a lungul a treizeci de ani, să poată fi subscrise şi astăzi, fără modificări (p.67). În fapt, Helmut Schmidt a readus raţionarea la rigoare, cuvintele la semnificaţia proprie, înăuntrul unei civilităţi caracteristice.
Interviurile aruncă lumini interesante asupra biografiei lui Helmut Schmidt. Împreună cu tatăl său, a parcurs cu repulsie şi plin de teamă regimul nazismului, unul dintre bunici fiind evreu (p.35). Şcoala, mai mult decât universitatea, l-a făcut capabil să lucreze independent (p.142). A practicat toate sporturile, afară de ski – prea scump pentru cineva din Hamburg (p.81). Din război şi din prizonierat s-a ales cu un reumatism, încât organismul său a fost devreme lovit de suferinţă şi a trebuit să se susţină cu un baston. Deşi cu cinci intervenţii pe cord (p.207), a muncit mult, de fapt cât a trăit. La peste nouăzeci de ani, spunea că a avut „mii de boli“, dar nu a mai răcit de mult, poate din cauza nicotinei (p.71). A preferat meniuri naturale – legume, fructe, enorm de multă cafea cu lapte şi ceai, cu mult zahăr – şi a fost reticent faţă de mesele oficiale (p.56). Concediile le-a petrecut într-un loc izolat din nordul Germaniei, unde, împreună cu soţia, au amenajat o suprafaţă pustie, întreţinând vegetaţia crescută natural, cu seminţe aduse de vânt, grădină care astăzi interesează botaniştii. Nu se considera un exemplu public, fiind fumător înveterat, şi nu dădea sfaturi de viaţă, dacă nu i se cereau (p.125). Aprecia orice contradicţie la ceea ce spunea (p.197). În fiecare seară, înainte de culcare, citea din cărţi de specialitate – istorie, finanţe, ştiinţe (p.112). Relua frecvent lectura scrierilor lui Max Weber. Considera că „cine nu citeşte rămâne prost (jemand, der nicht liest, bleibt dumm)“ (p.114). Socotea că „totul pe lume este risc“, inclusiv „iubirea (Liebe)“ (p.199). Helmut Schmidt s-a lăsat călăuzit de maxima ilustrului teolog Reinhold Niebuhr: să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea puterea de a schimba lucrurile pe care le putem schimba, răbdarea de a suporta lucrurile pe care nu le putem schimba şi înţelepciunea de a face distincţia între cele două feluri de lucruri (p.65).
În cultura actuală, reflecţiile asupra politicii contează în multe cazuri doar pentru că sunt ale unor autori care au ocupat funcţii notorii. Regula nu este valabilă în cazul lui Helmut Schmidt. La el contează, înainte de orice, nu funcţiile deţinute, ci forţa şi relevanţa gândirii proprii. Hannah Arendt susţinea, la nivelul anilor şaizeci, că veracitatea (spunerea a ceea ce se gândeşte, onestitatea, cinstea, cum se zice la noi) nu a fost enumerată printre virtuţile din politică. Helmut Schmidt a corectat-o, pe bună dreptate, cu observaţia că Aristotel a tematizat, totuşi, adevărul în politică (p.145). Şi în fotbal se driblează, argumenta el, dar aceasta nu înseamnă că jucătorul trebuie să trişeze.
Helmut Schmidt a constatat pe cont propriu că mass-media au schimbat profund politica – şi nu doar în bine (p.146). Pe de altă parte, spunea el, oamenii se lasă uşor înşelaţi prin mediatizare (p.147). El insista asupra efectelor perverse ale talk show-urilor – cărora le-a preferat totdeauna interviurile în doi, cel mult trei. Talk show-ul, spunea Helmut Schmidt, a subminat Parlamentul (p. 37-39) mutând interesul pe prezentare (înfăţişare, îmbrăcăminte, coafură etc.), în dauna viziunilor şi argumentelor, şi nu este decât “circul” din deviza panem et circenses (p.79), care călăuzeşte politica cinică.
Helmut Schmidt s-a pronunţat mereu critic la adresa proliferării “aranjistului (Macher)” în viaţa publică, preferând politicieni care rămân fideli principiilor. Păstrează-ţi principiile, chiar dacă este să-ţi pierzi mandatul! (p.32) era deviza sa, iar Willy Brandt, exemplul la îndemână (p.131-133). A considerat mereu că partidele au nevoie de lideri, preşedinţii acestora nefiind niciodată destul (p.30), şi de lămurirea principiilor. Aceasta şi în situaţia în care, cu cât un partid este mai fără principii, cu atât este mai puţin periclitat de sciziuni (p.31).
Helmut Schmidt s-a împotrivit măririi salariilor politicienilor (p.108) şi îmbogăţirii pe seama funcţiilor publice. El spunea că a avut ipotecă pe casa pe care şi-a construit-o şi după ce nu a mai fost cancelar (p.110). Când Gerd Bucerius l-a invitat să devină coeditor al prestigiosului săptămânal Die Zeit şi i-a cerut să-şi stabilească singur salariul, l-a fixat egal cu cel al altui ocupant al unei asemenea funcţii (p.164). Nu a mers niciodată în sauna potentaţilor care l-au invitat să-i viziteze (p.87).
Supravegherea convorbirilor cetăţenilor, ce se extinde chiar în statele democratice din zilele noastre, Helmut Schmidt a socotit-o efect imparabil al tehnologiei (p.236). În opinia sa, anticiparea de către George Orwell a extinderii controlului din partea instituţiilor se confirmă şi nu avem deocamdată alternativă.Cât priveşte imigraţia în Germania, el spune că a oprit-o, spre a nu provoca xenofobie înăuntru (p.135). Apelul său a fost la luciditate – acceptând că nu se pot integra populaţii de străini, de orice mărime, fără a avea reacţii interne. Cel mai mare succes politic al său îl socotea decizia de a merge la Shanghai imediat după Tienanmen (p.212-213), când s-a prevenit un “război rece” cu China şi s-a păstrat un curs pozitiv al cooperării internaţionale.
Helmut Schmidt avea pregătire în economie şi a fost totdeauna respectat pentru elaboratele sale vederi asupra economiei. El considera că “toate prognozele economice sunt nesigure, precum previziunile vremii de afară (alle ökonomischen Prognosen sind unzuverlässig – genauso wie Wetterprognosen)” (p.20). A fost adept al “statului social (Sozialstaat)”, pe care îl socotea o mare realizare culturală (p.225), şi a pledat pentru sporiri de salarii ce nu antrenează creşterea inflaţiei (p.174).Una dintre problemele lumii actuale vine, potrivit opiniei sale, din lipsa unei coordonări a finanţelor mondiale (p.21). “Economia lumii are nevoie de reguli valabile global şi supraveghere a circulaţiei monetare şi a capitalurilor, pentru toţi participanţii la circulaţie şi pentru toate instrumentele financiare folosite de aceştia” (p.242). În acest moment este indispensabil, spre a preveni noi crize, un acord global între Uniunea Europeană, SUA, China, Rusia, India, Japonia, OPEC şi alte ţări.
În calitate de ministru federal al apărării şi, cu atât mai mult, în cea de cancelar federal, Helmut Schmidt a participat la decizii cruciale (p.92-93) de consolidare a Alianţei Nord-Atlantice. Solidaritatea cu SUA şi democratizarea în profunzime a Germaniei au fost axiome ale concepţiei sale politice. El a privit mereu înfrângerea din1945 aGermaniei naziste, de către coaliţia multor naţiuni, ca o “eliberare” pentru Germania (p.25) şi a exprimat îndatorarea profundă a acestei ţări faţă de americani. Aceasta nu l-a împiedicat să exprime, de asemenea, rezerve faţă de evoluţii ulterioare (p.23) şi să-şi declare dezacordul cu ceea ce a intervenit după 2000 (p.102). El a fost un critic sever al administraţiei lui George Bush Jr., inclusiv pentru tratamentul minimizant aplicat Europei (p.104).
Format în cadrele unei social-democraţii ce a respins de la început comunismul şi venind din cercurile succesiunii lui Fritz Erler, Helmut Schmidt a pledat pentru o politică temeinic gândită faţă de Rusia. El a cerut luarea în considerare a ponderii tradiţiei autocratice în evaluarea politicii Rusiei, dar şi a schimbărilor ce au loc inevitabil (p.85). A pledat pentru detensionarea relaţiilor luând în seamă, în mod realist, raporturile strategice, inclusiv militare, dar şi “sentimentele politice” (p.231) ale tuturor părţilor. El a spus mereu că “recursul la boicot nu aduce nimic” (p.153) şi a criticat improvizaţiile.
Helmut Schmidt mărturisea că citeşte zilnic zece ziare, nu ascultă radioul şi nu se uită la televizor (p.168). Odată devenit editor al unei publicaţii de referinţă mondială, el a consacrat reflecţii mai ample şi deosebit de precise impactului şi rolului presei. Este un fapt care dă de gândit, spunea el, că terorismul actual, care este esenţial de provenienţă islamică (p.73-74), profită de deschiderea fără reţineri a presei diferitelor democraţii spre discutarea a ceea ce se petrece în jur (p.74).
Presa, observa Helmut Schmidt pe de altă parte, s-a schimbat însă în societăţile deschise, odată cu apariţia concernelor şi mărirea puterii celor care le conduc (p.75). Pe suprafaţa multor publicaţii, se observă “alinierea” viziunilor şi evaluărilor. La timpul său, Axel Springer, bunăoară, a impus pe scară mare „unilateralităţile“ unei viziuni proprii, formată la un moment dat. Ceea ce este de semnalat însă astăzi este alunecarea presei în analiza psihologică a politicienilor. În opinia sa, aici este o eroare gravă, căci “psihologia nu explică politica” (p.169), aceasta din urmă fiind mult mai mult decât trăire personală.
Politicianul veritabil, argumenta Helmut Schmidt, trebuie să se poată susţine în faţa presei. O poate face, însă, numai câştigînd cursa mediatizării la televiziune (p.76). Opinia presei nu ai cum să o iei decât aşa cum luăm vremea de afară: nu o putem schimba singuri (p.77). Helmut Schmidt mărturisea că a recurs de multe ori, spre a reacţiona la relatări incorecte, la acele scrisori din partea cititorilor (Leserbriefe), care sunt folosite în presa germană ca mijloc de publicare, totuşi, a opiniei alternative la articole. La întrebarea dacă se simte jurnalist, după un sfert de secol petrecut ca editor la Die Zeit, Helmut Schmidt a răspuns: “nu, căci, simplu spus, eu nu pot să mă dezobişnuiesc să lucrez temeinic!” (p.78).
Dintre arte, Helmut Schmidt a iubit pictura – El Greco fiind preferatul său – şi muzica. El vorbea de “incredibila claritate a muzicii lui Bach” (p.94) şi-şi declara preferinţa, de asemenea, pentru Brahms şi Mahler (p.96), precum şi pentru jazz (p.100). Considera că von Karajan, Celibidache şi Bernstein sunt, împreună, cei mai mari dirijori care au fost. Când cânta la pian, Helmut Schmidt se adâncea în partitură şi în muzică, încât orice altceva era suspendat. Aspira şi aici, de fapt, la temeinicie, asumându-şi că, atunci când întreprinzi ceva, e firesc să cauţi să o faci cât mai aproape de ireproşabil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu