Fenomenul nu este nou. Ne-am întâlnit cu el la începutul deceniului 1990 imediat după căderea regimului comunist. Pe atunci, în haosul lăsat de prăbușirea vechiului regim, s-au purtat, spre confuzia generală, două tipuri de bătălii: una între cei care propuneau reformarea comunismului (perestroikiștii) și cei cei care propuneau revoluționarea lui; alta între cei care nu aveau nici o ofertă clară dar reclamau preluarea puterii vacante în temeiul unei lgitimități bazate pe orice altceva decât pe știința de a administra sau de a transforma societatea românească, pe de o parte, și cei care își întemeiau aspirația de a conduce statul pe argumentul cunoașterii modului în care acesta funcționează.
În prima dintre cele două tipuri de confruntări erau implicate în mod firesc elitele regimului prăbușit. Ele erau, într-adevăr, apte a conduce România post-comunistă căci ele știau cum fusese montată mașinăria economico-socială care nu mai funcționa și deci erau în măsură, după caz, a o repara sau a o demonta și a face din piesele disparate un mecanism nou.
Oricât de profundă ar fi schimbarea, orice revoluție reprezintă până la urmă legătura dintre continuitate și discontinuitate. Discontinuitate totală nu există. În același timp istoria a probat că revoluțiile sunt propulsate de revolta categoriilor defavorizate ale sistemului în criză dar sunt realizate în ceea ce ele au esențial, schimbarea, de elitele acelui sistem. Nu oportunismul le duce pe cele din urmă în această situație ci informația (și, desigur, educația). Suferința legitimează demolarea. Construcția are nevoie de competență.
Cine acuză „eșaloanele doi și trei” ale regimului comunist de confiscare a „revoluției române” pur și simplu ignoră faptul că altfel era imposibil. Fără o atare „confiscare” nu ar fi fost nici o revoluție ci doar un intermezzo haotic între un regim ajuns la faliment și restaurarea lui. Problema reală a fost legată de care dintre subgrupele vechii elite (o elită ce includea și elemente ale elitelor pre-comuniste recuperate de comunism pe măsură ce acesta își pierdea patosul revoluționar și radicalismul ideologic) avea să „confiște” revoluția: „conservatorii” (mai mult tehnocrați decât ideologi, partizani au unei tranziții lente pe firul unei evoluții organice) sau „liberalii” (mai mult ideologi decât tehnocrați, partizani ai unei tranziții rapide în care formele urmau a fi forțate să creeze fond)? În mod perfect explicabil în prima etapă, romantismul social a dat câștig de cauză celor din urmă pentru ca rapid, nevroza socială provocată de stresul noutății, să facă loc la putere celor dintâi. Desprinderea prea lentă de trecut rezultată de aici, cu consecința coexistenței prea îndelungate a două sisteme fundamental diferite în hiatusul dintre o ordine care murise și alta care nu se născuse încă, reprezintă probabil contribuția autohtonă cea mai importantă la edificarea corupției de sistem care subminează forța națiunii române. Restul este contribuție externă.
În cea de a doua categorie de bătălii mai înainte amintită, s-au întâlnit „competența ilegitimă” (vechile elite, incluzându-i și pe criticii informați ai comunismului) cu „legitimitatea nepricepută” (aspiranții susținuți exclusiv de criteriul moral al opoziției față de comunism). Cei persecutați în timpul comunismului (indiferent de nivelul, motivul și momentul persecuției), participanții la revolta anti-ceaușistă (indiferent de mobilurile concrete și de maniera participării), combatanții în lupta cu „teroriștii” (oportun apăruți în peisaj spre a oferi legitimitate celor care pierduseră „startul revoluționar”), tinerii (care biologic nu putuseră fi prea mult legați de comunism și nu se delegitimaseră prin „legături vinovate”) și alții asemenea, cu toții se considerau primii îndreptățiți să preia puterea; nu pentru ce făcuseră sau pentru ceea ce puteau face ci pentru ceea ce suferiseră sau nu fuseseră lăsați ori în măsură să facă.
Or, puterea se încredințează pentru ceea ce urmează și ești capabil să faci. Performanțele trecute contează numai dacă au legătură cu ceea (îți) propui pentru viitor. Suferințele sau eșecurile pot conferi respectabilitate și prin asta legitimitate dar nu și eligibilitate. Martiriul nu este merit. Cu atât mai puțin sterilitatea. Doar meritele utile în perspectiva a ceea ce urmează de realizat legitimează aspirația la putere. Aspiranții fără merite și fără ofertă, adică veleitarii, caută însă o legitimitate fără legătură cu performanța. O legitimitate care să suplinească lipsa meritelor și, deci, lipsa ofertei.
Mi-am amintit toate aceste lucruri văzând bizara celebrare a căderii Guvernului Ungureanu. Adoptarea moțiunii de cenzură sub efectul căreia Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) a fost nevoit să prezinte demisia guvernului său cu trei ani în urmă, a fost aniversată de guvernul care i-a succedat ca un eveniment epocal.
Spre a înțelege mai bine artificialitatea gestului să reamintim și principiul potrivit căruia nu opozția câștigă puterea ci guvernul o pierde. Așa s-a petrecut și acum trei ani. Atunci nu a avut loc vreo revoluție sau măcar vreo răscoală ori o lovitură de stat care să deschidă calea unei schimbări de sistem. Nu a fost doborât vreun guvern impopular („curbele de sacrificiu fuseseră introduse de Guvernul Boc) în fruntea căruia s-ar fi aflat vreun dictator dur și abil, puternic sprijinit de armată, poliție și servicii secrete. În primăvara anului 2012 a căzut printr-o banală moțiune de cenzură un guvern slab, aflat sub conducerea (în mare măsură nominală) a unui lider necarismatic, lipsit atât de sprijin politic cât și de cooperarea instituțiilor de forță, ca urmare a abandonării lui de către propria majoritate parlamentară. În timp ce MRU stătea liniștit contând pe aritmentica parlamentară care formal era de partea sa, opoziția a venit la putere întrucât partidul de guvernământ a decis să piardă puterea, să se retragă de la guvernare. Or, beneficiarii trădării de atunci – PSD și PNL, care între timp s-au trădat reciproc – nu au nimic de sărbătorit căci nu au a se lăuda cu nimic; în orice caz nu cu vreo victorie obținută în „luptă dreaptă”.
Înainte de a răspunde întrebării de ce a ținut Victor Ponta să aniverseze cu grandilocvență aniversarea unui non-eveniment, merită poate să încercăm a lămuri de ce a fost înlăturat pe neașteptate MRU prin actul de trădare care a reprezentat și o aparentă sabordare a PDL. Este perfect posibil să avem de a face cu un calcul strategic. Pentru PDL devenise clar că va fi obligat să achite nota de plată a impopularității crescânde a președintelui Traian Băsescu. Aceasta însemna pierderea alegerilor parlamentare ce urmau să aibă loc peste doar câteva luni. Părăsind puterea înainte de alegeri, în condițiile în care instituțiile de forță și justiția rămâneau totuși sub control băsescian, PDL: 1. putea începe mai repede desprinderea de „președintele balast”, mărindu-și șansele de a recupera terenul pierdut până la prezidențialele din 2014; 2. lăsa USL sarcina ingrată a organizării viitorului scrutin sub canonada „binomului SRI-DNA”, putând să îl acuze apoi de fraudarea alegerilor, oricum imposibil de câștigat, și astfel să îl izoleze pe plan extern (în vară s-a ivit ocazia de a-l acuza și de lovitură de stat, precum și, cu ajutorul DNA, de fraudarea referendumului antiprezidențial); 3. facilita manifestarea tensiunilor structurale ale USL lipsindu-l de stimulul coagulant al unui adversar baricadat în reduta puterii. Dacă un asemenea calcul a existat nu s-ar spune că nu a reușit. Prețul plătit de PDL după zece ani de guvernare, în cel mai bun caz controversată dacă nu catastrofală, este astfel modic.
Dincolo de socoteala strategică, însă, mai apare și un alt factor care a catalizat căderea prin trădare a Guvernului MRU/PDL. Aducându-l pe M.R. Ungureanu în fruntea executivului, Președintele-jucător începea o piruetă geo-politică menită a „europeniza” susținerea sa externă. (Aceasta avea să se dovedească a fi vitală pentru salvarea lui de la demitere în numai câteva luni.) Reorientarea geo-economică a Guvernului, subsecventă ajustării geo-politice a președinției, a afectat, însă, interesele de afaceri ale ocultei PDL. Cercurile de afaceri cu care avea legături noul premier, adus din afara partidului de guvernământ, erau altele decât cele de care era legată conducerea acestui partid. De aici drumul până la votarea moțiunii de cenzură a USL, altminteri fără șanse, dar și către ruptura de Traian Băsescu, care pusese în pericol afacerile baronilor pesediști obligându-i la o resetare pentru care nu erau pregătiți, a fost foarte scurt.
Ce are de sărbătorit atunci Victor Ponta? Dar mai ales, de ce această sărbătoare exotică? Evident, de sărbătorit nu este nimic. În schimb, prin atare manifestare aniversară se crează mitul unei victorii exemplare pe care, în lipsă de realizări și de program, se poate clădi un înlocuitor de legitimitate. Indiferent de performanțele guvernării sale, Victor Ponta își trage legitimitatea pentru a rămâne la putere din aceea că a condus, vezi Doamne, bătălia eroică pentru alungarea „odiosului” guvern Ungureanu, „visul secular al poporului român” (sic!). Aceasta pe când în realitate sărmanul MRU a fost decartat de către chiar cei care îl aduseseră la guvernare întrucât în lupta externă pentru controlul României s-a plasat de partea perdantă iar pe plan intern, în încercarea de a livra ceea ce promisese protectorilor externi, a lezat interesele economice ale liderilor partidului de guvernământ căruia nici măcar nu îi aparținea.
„Noul PNL” strigă că guvernul Ponta și-a pierdut legitimitatea ca urmare a schimbării opțiunilor electoratului, fapt reflectat în rezultatul alegerilor prezidențiale din 2014. De aceea Victor Ponta ar trebui să demisioneze. O atare susținere este aberantă. Guvernul Ponta a rezultat din alegerile parlamentare din 2012. În 2014 nu a fost ales Parlamentul ci Președintele. Or, nu se poate spune că aceia care au ales un Președinte liberal ar fi dorit și un Guvern liberal.
Problema este alta. În 2012 victoria a aparținut nu PSD ci USL (PSD+PNL). Ceea ce alegerile prezidențiale au arătat totuși este faptul că electoratul nu pune semnul egalității între PSD și USL. Iată motivul pentru care Victor Ponta recheamă mereu stafia USL și insistă că în prezent executivul, format din Guvern și Președinte, este continuatorul acesteia. Ceea ce se sugerează de fapt este că: Victor Ponta / PSD + Klaus Johannis / PNL = USL. Executivul este, deci, legitim!
Admițând că aceasta ar fi adevărat, rezultă că Victor Ponta are legitimitate spre a rămâne în fruntea Guvernului dar nu mai are legitimitate spre a rămâne în fruntea PSD. Cu cât premierul se apropie mai mult de „năluca social-liberală” cu atât mai mult se depărtează de „visul social-democrat”. Cu cât mai mult guvernează la dreapta cu atât mai mult se distanțează de stânga. Despărțindu-se de PNL și acceptând singur responsabilitatea guvernării sub conducerea președintelui său, PSD s-a obligat la o guvernare bazată pe valorile stângii. Or, conflictul de identitate al lui Victor Ponta de aici se naște: nu poți reclama legitimitate în același timp fiind de stânga în fruntea partidului și de dreapta în fruntea guvernului. Pe de altă parte, ajuns la guvernare cu biletul USL, Victor Ponta nu se simte legitim decât dacă transformă relația cu președintele Johannis din coabitare în concubinaj. Ceea ce îl expune la acuzația de poligamie sau de adulter în relația cu PSD.
Pentru a ieși din această contradicție Victor Ponta are o singură soluție. Aceea de abandona cursa după legitimtatea nominală și de a se legitima printr-o guvernare de succes bazată pe un adevărat program de stânga, social-democrat. Cu succesul nimeni nu se ia de piept.
Cheia este, deci, succesul; dar succesul lipsește. Performanțele macro-economice lipsite atât de corespondent în viața economico-socială reală cât și de legătură cu acțiunea guvernamentală, nu țin loc de succes. Cel puțin de succes cert și durabil.
Procedând așa cum procedează în prezent, adică străduindu-se să substituie succesului real un mit al legitimității (în care filmul luptei cu Guvernul MRU pastișează bătălia lui Ion Iliescu cu „teroriștii” iar cooperarea cu președinția sacralizează moaștele „Sfântului USL”), Victor Ponta recunoaște nu doar că duce lipsă de proiect ci că nici măcar nu crede în victoriile pe care nu încetează să le raporteze.
Adrian SEVERIN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu