Profesorul Andrei Marga revine cu un nou comentariu pe teme de actualitate. De această dată face referire la China, un stat pe care îl numește un ”o țară care participă amplu la configurarea lumii” și care cel puțin în Europa și mai cu seamă în România nu este înțeleasă la adevărata ei însemnătate și valoare. El susține că a abodat această temă deoarece în actualul context geo-strategic mondial ”Demersul este esențial în situația în care stăruie încă prejudecăți și clișee grosiere cu privire la acea parte a lumii, datorate sărăciei informării și îngustimii opticilor.”
”Vederile Chinei
de Andrei Marga
Afirmarea Chinei ca supraputere este deja loc comun. Tot mai mulți acceptă afirmația celui mai bun specialist german în materie, Eberhard Sanschneider, că, oricare ar fi împrejurările, China nu mai poate fi oprită (Globale Rivalen. Chinas unheimlicher Aufstieg und die Ohnmacht des Westens, 2007). Dată fiind interdependența țărilor, nu există alternativă rațională la cooperarea cu China (Theo Sommer, China First. Die Welt im chinesischen Jahrhundert, 2019). Confruntarea este o eroare.
Deja Andre Malraux avertiza cât de gravă pentru lume ar fi oprirea, fie și parțială, a producției, de pildă la Canton. Azi se vede bine că încetinirea ritmului de creștere economică în China pune economia mondială în dificultate. Și că, pe de altă parte, multe țări câștigă enorm cooperând amplu cu China.
Guvernările mature caută astăzi această cooperare. De aceea, interesează acum nu numai ponderea Chinei în lume, ci și vederile cu care ea vine pe scenă. M-am referit în alt loc la cultura ei (vezi A. Marga, China ca supraputere, Niculescu, București, 2021). Aici mă opresc asupra felului în care China privește lumea ca întreg.
O carte excelentă și-a propus să capteze vederile esențiale ale „uriașilor” Asiei – China, India, Japonia – care urcă pe scena lumii și o modifică (Mathieu Duchatel, Max-Jean Zins, Guibourg Delamotte, Le monde vue d’Asie, Philippe Picquier, Arles, 2012). Demersul este esențial în situația în care stăruie încă prejudecăți și clișee grosiere cu privire la acea parte a lumii, datorate sărăciei informării și îngustimii opticilor.
Din capul locului, este de subliniat că acești „uriași” aduc perspective asupra lumii ce nu au de a face cu zvonurile exotice și impresiile celor care vorbesc fără a cunoaște câtuși de puțin. Ele scapă descrierilor colonializatorilor de altădată. Ele nu au nimic comun cu optica atribuită „asiatismului”. Sunt vederi reprezentative, de care este de ținut cont.
Cartea deja amintită consemnează mai întâi pragurile de viziune ce au fost trecute în China și apoi în lume. Bunăoară, deja în secolul al treilea î.e.n. s-a creat viziunea asupra lumii axată pe „centralitatea” acestei țări. China este considerată „imperiul de mijloc (Zhongguo)”, în raport cu care sunt țări tributare (chaogongguo), iar țările nontributare erau considerate „barbare”. „Împăratul” chinez este socotit trimisul de sus, cu un „mandat al cerului (tianming)” și însărcinat să aplice „ordinea cerului (tianxia)” printre pământeni.
Nu numai că a dat tabloul sinocentric al lumii, dar China a izbutit în timp sinizarea populațiilor din jur, începând cu mongolii. În epoca modernă, China a devenit, însă, obiect al imperialismului de diferite origini, ceea ce a creat printre chinezi imaginea unei țări care nu este singură și sigură în lume, ci trebuie să-și afirme profilul printre alții.
În ultima decadă, China a devenit a doua putere economică mondială. Ea privește lumea prin prisma priorităților ei interne și întreține o dezbatere în chestiunile majore ce o privesc: să participe la guvernanța mondială?, este ea țară în curs de dezvoltare sau mare putere?, trebuie să devină putere navală?, acceptă ea ordinea mondială actuală sau caută să o modifice?, ce este de folosit din globalizare?, trebuie intervenit în treburile altor state sau urmate interesele proprii?
Pe fondul amestecului extern în treburile Chinei din secolele anterioare, s-a forjat noțiunea de „suveranitate (zhuquan)”, ce stă pe frontispiciul abordării chineze a relațiilor internaționale. Suveranitatea a și devenit mentalitate populară la chinezi, iar în politica internațională, China o apără și astăzi. Se poate adăuga, din perspectiva a ceea ce se petrece acum, că „în marile ideologii – naționalismul și socialismul – China își va regăsi resursele pentru a-și recuceri independența și a-și redefini raportul său cu lumea” (p. 37), încât ea promovează azi aceste opțiuni majore. Lunga tradiție diplomatică îi procură Chinei suplețe în promovarea acestor opțiuni, iar cine vrea relații profitabile cu ea, are a le lua în seamă.
Cu această privire asupra lumii, China a modificat deja în câteva rânduri politica internațională în ultimul secol. De exemplu, Mao Zedong a refuzat divizarea lumii în Est și Vest și a formulat „teoria celor trei lumi”, prin care a lansat mișcarea nealiniaților. Deng Xiaoping a pus problema depășirii „lumii unipolare” (p. 44). Sub Jiang Zemin, s-a trecut efectiv la construcția „lumii multipolare”. Hu Jintao a cerut paritatea Chinei cu celelalte țări sub conceptul „lumii armonioase (hexie shijie)”. Xi Jinping a decis finanțarea de către China a construirii rutelor comerțului global.
China se socotește țară amputată de unele dintre teritorii (Taivan este numai unul), iar „unificarea finală a teritoriilor chineze” este o prioritate a politicii internaționale a Chinei (p. 48). Reprezentanții ei au elaborat conceptul de „putere bazată pe convingere (huayuquan)” – un echivalent al conceptului „puterii blânde (soft power)”, creat de Joseph Nye – și lucrează la extinderea audienței culturii chineze. Prezența instituționalizată pe glob a Chinei este azi fără egal. Îți dai seama de anvergura ei unică fie și numai observând rețeaua mondială a Institutelor Confucius. O cunosc după ce am avut onoarea de a funcționa ani la rând, alături de specialiști americani, germani, francezi, chilieni, australieni, unguri, în grupul consultativ internațional al Fundației Hanban din Beijing, care coordonează ansamblul.
China își asumă că „drepturile omului” trebuie promovate neslăbit. Ea pune în față „dreptul la dezvoltare” – care înseamnă „responsabilitate ce se impune prin prioritatea oricărui guvern de a satisface nevoile materiale ale populației” (p.57). În optica Chinei, aducerea în fruntea administrației a cetățenilor capabili să servească concetățenii este cheia dezvoltării și soluțiilor, încât un regim are a fi mai presus de orice meritocratic.
Nu se poate despre China, la obiect, fără a o cunoaște direct și fără a-i înțelege istoria. De aceste condiții este convins americanul Michel Schuman, cu o carte monumentală, Superpower Interrupted (Hachette Book Group Inc., 2012), tradusă în germană sub titlul Die ewige Supermacht. Eine chinesische Weltgeschichte (Propyläen, Berlin, 2022), din care și cităm. Autorul a petrecut două decenii în China și cunoaște detaliat arhivele.
El argumentează că dea lungul istoriei chineze – care este cea mai lungă dintre istoriile naționale, vestigiile ei scrise datând de mai mult de un mileniu înainte de Hristos – regăsim o viziune elaborată și de rară durabilitate asupra lumii. „Chinezii au, cu siguranță, propria concepție asupra lumii, care era înrădăcinată în istoria lor, filosofia lor politică și percepția lor. Potrivit acestei concepții, China trebuia să stea pe un postament propriu, care să fie de departe superior altor popoare” (p. 309-310). Această vedere era legată de o superioritate ce vine din adâncurile istoriei și înaintează. „În istoria universală a Chinei a existat un sistem global de acțiune deja cu secole în urmă, înainte ca portughezii să se ivească pe coastele Indiei. Iar China era inima care alimenta cu substanță vitală întreaga economie a lumii, spre deosebire de Europa de Vest, care juca un rol nesemnificativ în această ordine timpurie a lumii. În același timp, China era un consumator de nesaturat al mărfurilor provenind din restul lumii – de la jad trecând prin piper la relicvele budiste – și un centru de producție care era capabil să dea mărfuri de lux într-o măsură mai mare decât orice economie de atunci” (p. 225). Conexiunile Chinei cu alte civilizații nu erau mai prejos. „Deja în secolul de dinaintea nașterii lui Iisus Hristos s-au format rețele comerciale care se întindeau asupra pământurilor Asiei și au legat marele civilizații ale Chinei, Indiei, Persiei și Romei una de alta” (p.226). Notoritatea produselor chineze era deja largă. „Totuși, dea lungul unei mari părți a istoriei umanității, China era cunoscută prin articolele de lux excelent fabricate, de înaltă valoare, care fuseseră produse cu o tehnologie și cunoștințe de specialitate ce nu erau cunoscute nicăieri căci oamenii nici nu se apropiaseră de această cunoaștere” (p. 233). Inițiatorul filosofiei moderne în Europa, Francis Bacon, a elogiat trei invenții ale umanității – tiparul, praful de pușcă și compasul – care au schimbat literatura, ducerea războiului și navigația. Nici lui nu-i era limpede că toate trei erau invenții chineze (p.249). Iar paternitatea chineză nu se reduce nicidecum la acestea.
„Izvorul” prezenței extraordinare în lume a Chinei, care a făcut din ea o supraputere de-a lungul istoriei, a fost „capacitatea uimitoare de a crea lucruri și de a descoperi, iar aceasta pe o paletă largă de științe și tehnologii – de la astronomie, prin chimie, la simpla fabricare. De-a lungul marii părți a istoriei documentate, europenii nu puteau concura sub aspectul tehnologiei cu China” (p.249). Deja în Antichitate, chinezii aveau întreprinderi de producție (p.254) și au deținut apoi secole la rând avansul. Tăria Chinei a fost mereu cultivarea persoanei (p.185) care se ridică prin educare și caracter la înălțimea răspunderilor sociale. În China, „funcționarii învățați (gelehrten Beamte)” au controlat birocrația (p. 210), iar chinezii au încredere nestrămutată în cultura proprie.
Chinezii au avut motive să considere că „civilizația chineză ar fi civilizația însăși. Acest principiu al considerării de sine și a lumii din jur, felul chinez de a privi, susține întreaga istorie imperială, relațiile cu alte popoare – însăși istoria prezenței în lume a Chinei” (p.397). Principiul stă și astăzi la baza unei viziuni asupra lumii. „Civilizația chinezilor a fost în centrul lumii; ei erau cei care puneau condițiile pentru contactul lor cu restul lumii, nu invers. Ideile, produsele și instituțiile chineze se varsă în exterior, lumea vine după China atunci când este vorba de bogăție, cărți, filosofie și lucruri minunate” (p.452). A fost fapt, dar rămâne și aspirație continuă.
În istoria lor, chinezii s-au condus și se conduc după felul propriu de a privi lumea. „Statalitatea Chinei în secolul al 21-lea are mai multe asemănări cu predecesoarele sale clasice imperiale decât se poate recunoaște la o primă privire” (p.33). Autorul cărții Superpower Interrupted aduce o amplă argumentație în sprijinul tezei după care China a avut, totuși, continuu profilul de „supraputere”(p. 28). El pledează în favoarea părăsirii prejudecăților generate de istoria europeană modernă, asumând, cu toate consecințele, împrejurarea că în China s-a profilat o abordare a lumii diferită de cea euro-americană (p.36), după ce însăși viața chinezilor a fost alta. Sunt foarte multe aspectele de diferență specifică ale acestei abordări.
Bunoară, din timpuri mai vechi decât cel al scrierii Bibliei, în China s-a scris despre „marele potop” (p. 46), despre oamenii buni care urcă pe tron (p.48) și despre omul din fruntea celorlalți având un „mandat al Cerului” (p.56). În vremea lui Socrate, a profeților evrei și a lui Buddha, un șir de cugetători, în frunte cu Confucius, a conturat această direcție și a orientat viața chinezilor.
Confucius însuși a dat formă „maniei chineze de a fi educat” (p.63), ca secret al vieții izbutite, și a fost, prin învățătura sa, la originea unei mari forțe unificatoare. Meritocrația, pe care a delimitat-o cu claritate, după ce el însuși a fost produsul ei, avea să marcheze continuu istoria Chinei și i-a asigurat țării întâietatea. În baza ei, funcționarul public nu poate fi decât dintre cei mai educați oameni din societate. Pentru chinezii descoperitori ai „civilizației”, toți oamenii sunt egali și buni de la naștere (p.68), educația și caracterele lor fiind cele care îi diferențiază și le, procură prețuire.
De multe secole, chinezii au gândit chestiunile de stat și au acumulat cunoștințe și o înțelepciune proprie. Împăratul este pentru ei și „izbăvitorul” (p.95) comunității, trimis din Înalt. Convingerea superiorității Chinei este solidă dintotdeauna printre intelectualii ei (p.121), aceștia considerând lumea ca fiind o ierarhie, cu țara lor în frunte.
Chinezii consideră China drept „centrul și măsura ordinii mondiale” (p.126). Baza mereu solidă pentru asemenea pretenție este civilizația țării (p.133), care a făcut-o capabilă să integreze populațiile pe care le-a întâlnit de-a lungul istoriei. China a modelat alte culturi, începând cu coreenii și japonezii, și a rămas cultura originară a continentului asiatic.
De câteva decenii, psihologi americani proeminenți explorează direct faptul că în China s-a creat, dea lungul impresionantei ei istorii, o vedere asupra lumii alta decât cea euro-americană. Ea are realizări tot mai mult comparabile, încât se cere recunoscută ca atare. Ei vorbesc de „longevitatea diferențelor” culturale și de nevoia de a le lua în seamă fără tentația de a privi o cultură prin prisma alteia. Bunăoară, putem vorbi legitim în cele două culturi de „atribuire cauzală”, dar și, respectiv, de „modelare cauzală”, de „categorii și reguli”, dar și de „relaționări și similarități”, de „logica și legea noncontradicției”, dar și de „dialectică și calea mediană”. „Cogniția umană nu este oriunde aceeași.... Oamenii folosesc instrumentele cognitive care par să aibă sens pentru ei – în funcție de sensul pe care-l atribuie lumii” (Richard E. Nisbett, The Geography of Thought. How Asians and Westerners Think Differently .... and Why, Free Press, New York, London, Toronto, Sydney, 2007, p. XVII). De la această premisă este de plecat.
În fond, sunt feluri ireductibile de a privi lumea ancorate în trăiri diferite ale realităților. Diferențele se regăsesc în abordarea multor chestiuni practice. De pildă, „nu ar trebui să fie o surpriză faptul că chinezi sunt înclinați să atribuie comportamentul contextului, iar americanii să atribuie același comportament celui care decide” (p.114). Peste toate, „pentru asiatic, lumea este un loc complex, compus din substanțe continue, inteligibile în termenii unui întreg, mai curând decât ai părților, și subordonat mai mult controlului colectiv, decât celui personal. Pentru occidental, lumea este un loc relativ simplu, compus din obiecte discrete ce pot fi înțelese fără a da importanță nejustificată contextului și considerându-le supuse în primul rând controlului personal” (p.100).
Analizele pe care le-am invocat sunt din nou actuale. Spun aceasta văzând avalanșa de considerente propagandistice care acoperă astăzi raportarea la „uriașii” Asiei, îndeosebi la China. Avalanșă ce se observă mai ales în țări europene cu dinamică redusă, în care dezbaterea publică și educația s-au umplut iarăși de carențe. La noi, „personalități” de mucava nu pricep, aidoma agitatorilor de circumstanță, că falsurile lor curente nu lovesc China, cum speră, și nici nu servesc la ceva, ci îi împiedică pe români să fructifice relații cu o țară care participă amplu la configurarea lumii.
Oricine este liber să spună ce vrea. Dar considerentele ar trebui subordonate înțelegerii faptului că, în țările Asiei, funcționează un fel de vedea lumea care nu se lasă epuizat de ideologii și propagande, căci vine din adâncimea istoriei. Ordinea lumii pe care acest fel o propune este diferită. (Din volumul A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, ediția a doua, în curs de publicare)
