IPS PIMEN: "Rău era pe vremea comuniştilor, dar mai rău cu Uniunea Europeană"

Înalt Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a avut un discurs dur la adresa Uniunii Europene, spunând că e mai rău acum decât pe vremea comunismului.

IPS Pimen a declarat că "era rău în timpul regimului comunist ateu. Mai rău în timpul acestui regim, Uniunea Europeană".

El a mai spus "cuvintele mele sunt foarte aspre şi mulţi vor spune: Cum e posibil ca un posibil să adreseze aşa cuvinte dure în faţa conducătorilor de astăzi din ţară şi din Uniunea Europeană? Sunt dure pentru că faptele lor sunt diabolice!", a spus Pimen, citat de blogul Bucovina Profundă.

"Cum Dumnezeu ne-a salvat de pericolele aduse de Uniunea Sovietică, ne va salva, credem, dacă ne vom ruga cu toată smerenia, de pericolele aduse de politica Uniunii Europene“, a mai spus acesta.

El crede că generaţia tânără este ameninţată la nivel moral. "Copiii sunt ameninţaţi, li se distrug simţămintele morale. Mintea se distruge prin aparatele la care privesc şi citesc, cum ştiţi prea bine, mai bine decât mine. Toate - fapte care sunt crime!", a explicat IPS Pimen.

De asemenea, discursul lui a vizat şi dezbaterea privind drepturile homosexualilor. "Dumnezeu l-a pedepsit cu foc şi pucioasă în Sodoma, păcatul sodomiei. Lumea se înmulţeşte prin căsătorita dintre un bărbat şi o femeie. Aşa a rânduit Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură, că dumnezeu, văzând că nu e bine ca omul să fie singur, i-a făcut un tovarăş de viaţă: o femeie! Nu i-a făcut un bărbat! Dar când diavolul pune gheara pe sufletul omului, îi întuneca mintea şi se petrece ceea ce se petrece”.

SURSA : adevarul.ro

Înalt Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a avut un discurs dur la adresa Uniunii Europene, spunând că e mai rău acum decât pe vremea comunismului. IPS Pimen a declarat că "era rău în timpul regimului comunist ateu. Mai rău în timpul acestui regim, Uniunea Europeană". El a mai spus "cuvintele mele sunt foarte aspre şi mulţi vor spune: Cum e posibil ca un posibil să adreseze aşa cuvinte dure în faţa conducătorilor de astăzi din ţară şi din Uniunea Europeană? Sunt dure pentru că faptele lor sunt diabolice!", a spus Pimen, citat de blogul Bucovina Profundă. "Cum Dumnezeu ne-a salvat de pericolele aduse de Uniunea Sovietică, ne va salva, credem, dacă ne vom ruga cu toată smerenia, de pericolele aduse de politica Uniunii Europene“, a mai spus acesta. El crede că generaţia tânără este ameninţată la nivel moral. "Copiii sunt ameninţaţi, li se distrug simţămintele morale. Mintea se distruge prin aparatele la care privesc şi citesc, cum ştiţi prea bine, mai bine decât mine. Toate - fapte care sunt crime!", a explicat IPS Pimen. De asemenea, discursul lui a vizat şi dezbaterea privind drepturile homosexualilor. "Dumnezeu l-a pedepsit cu foc şi pucioasă în Sodoma, păcatul sodomiei. Lumea se înmulţeşte prin căsătorita dintre un bărbat şi o femeie. Aşa a rânduit Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură, că dumnezeu, văzând că nu e bine ca omul să fie singur, i-a făcut un tovarăş de viaţă: o femeie! Nu i-a făcut un bărbat! Dar când diavolul pune gheara pe sufletul omului, îi întuneca mintea şi se petrece ceea ce se petrece"

Citeste mai mult: adev.ro/mpigsa

Înalt Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a avut un discurs dur la adresa Uniunii Europene, spunând că e mai rău acum decât pe vremea comunismului. IPS Pimen a declarat că "era rău în timpul regimului comunist ateu. Mai rău în timpul acestui regim, Uniunea Europeană". El a mai spus "cuvintele mele sunt foarte aspre şi mulţi vor spune: Cum e posibil ca un posibil să adreseze aşa cuvinte dure în faţa conducătorilor de astăzi din ţară şi din Uniunea Europeană? Sunt dure pentru că faptele lor sunt diabolice!", a spus Pimen, citat de blogul Bucovina Profundă. "Cum Dumnezeu ne-a salvat de pericolele aduse de Uniunea Sovietică, ne va salva, credem, dacă ne vom ruga cu toată smerenia, de pericolele aduse de politica Uniunii Europene“, a mai spus acesta. El crede că generaţia tânără este ameninţată la nivel moral. "Copiii sunt ameninţaţi, li se distrug simţămintele morale. Mintea se distruge prin aparatele la care privesc şi citesc, cum ştiţi prea bine, mai bine decât mine. Toate - fapte care sunt crime!", a explicat IPS Pimen. De asemenea, discursul lui a vizat şi dezbaterea privind drepturile homosexualilor. "Dumnezeu l-a pedepsit cu foc şi pucioasă în Sodoma, păcatul sodomiei. Lumea se înmulţeşte prin căsătorita dintre un bărbat şi o femeie. Aşa a rânduit Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură, că dumnezeu, văzând că nu e bine ca omul să fie singur, i-a făcut un tovarăş de viaţă: o femeie! Nu i-a făcut un bărbat! Dar când diavolul pune gheara pe sufletul omului, îi întuneca mintea şi se petrece ceea ce se petrece"

Citeste mai mult: adev.ro/mpigsa

Spiritualitate IPS PIMEN: "Rău era pe vremea comuniştilor, dar mai rău cu Uniunea Europeană" 6 iulie 2013, 13:50 citesc mai tarziu download pdf print article Articol Comentarii 56 Înalt Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a avut un discurs dur la adresa Uniunii Europene, spunând că e mai rău acum decât pe vremea comunismului. IPS Pimen a declarat că "era rău în timpul regimului comunist ateu. Mai rău în timpul acestui regim, Uniunea Europeană". El a mai spus "cuvintele mele sunt foarte aspre şi mulţi vor spune: Cum e posibil ca un posibil să adreseze aşa cuvinte dure în faţa conducătorilor de astăzi din ţară şi din Uniunea Europeană? Sunt dure pentru că faptele lor sunt diabolice!", a spus Pimen, citat de blogul Bucovina Profundă. "Cum Dumnezeu ne-a salvat de pericolele aduse de Uniunea Sovietică, ne va salva, credem, dacă ne vom ruga cu toată smerenia, de pericolele aduse de politica Uniunii Europene“, a mai spus acesta. El crede că generaţia tânără este ameninţată la nivel moral. "Copiii sunt ameninţaţi, li se distrug simţămintele morale. Mintea se distruge prin aparatele la care privesc şi citesc, cum ştiţi prea bine, mai bine decât mine. Toate - fapte care sunt crime!", a explicat IPS Pimen. De asemenea, discursul lui a vizat şi dezbaterea privind drepturile homosexualilor. "Dumnezeu l-a pedepsit cu foc şi pucioasă în Sodoma, păcatul sodomiei. Lumea se înmulţeşte prin căsătorita dintre un bărbat şi o femeie. Aşa a rânduit Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură, că dumnezeu, văzând că nu e bine ca omul să fie singur, i-a făcut un tovarăş de viaţă: o femeie! Nu i-a făcut un bărbat! Dar când diavolul pune gheara pe sufletul omului, îi întuneca mintea şi se petrece ceea ce se petrece"

Citeste mai mult: adev.ro/mpigsa

Spiritualitate IPS PIMEN: "Rău era pe vremea comuniştilor, dar mai rău cu Uniunea Europeană" 6 iulie 2013, 13:50 citesc mai tarziu download pdf print article Articol Comentarii 56 Înalt Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a avut un discurs dur la adresa Uniunii Europene, spunând că e mai rău acum decât pe vremea comunismului. IPS Pimen a declarat că "era rău în timpul regimului comunist ateu. Mai rău în timpul acestui regim, Uniunea Europeană". El a mai spus "cuvintele mele sunt foarte aspre şi mulţi vor spune: Cum e posibil ca un posibil să adreseze aşa cuvinte dure în faţa conducătorilor de astăzi din ţară şi din Uniunea Europeană? Sunt dure pentru că faptele lor sunt diabolice!", a spus Pimen, citat de blogul Bucovina Profundă. "Cum Dumnezeu ne-a salvat de pericolele aduse de Uniunea Sovietică, ne va salva, credem, dacă ne vom ruga cu toată smerenia, de pericolele aduse de politica Uniunii Europene“, a mai spus acesta. El crede că generaţia tânără este ameninţată la nivel moral. "Copiii sunt ameninţaţi, li se distrug simţămintele morale. Mintea se distruge prin aparatele la care privesc şi citesc, cum ştiţi prea bine, mai bine decât mine. Toate - fapte care sunt crime!", a explicat IPS Pimen. De asemenea, discursul lui a vizat şi dezbaterea privind drepturile homosexualilor. "Dumnezeu l-a pedepsit cu foc şi pucioasă în Sodoma, păcatul sodomiei. Lumea se înmulţeşte prin căsătorita dintre un bărbat şi o femeie. Aşa a rânduit Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură, că dumnezeu, văzând că nu e bine ca omul să fie singur, i-a făcut un tovarăş de viaţă: o femeie! Nu i-a făcut un bărbat! Dar când diavolul pune gheara pe sufletul omului, îi întuneca mintea şi se petrece ceea ce se petrece"

Citeste mai mult: adev.ro/mpigsa

Spiritualitate IPS PIMEN: "Rău era pe vremea comuniştilor, dar mai rău cu Uniunea Europeană" 6 iulie 2013, 13:50 citesc mai tarziu download pdf print article Articol Comentarii 56 Înalt Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a avut un discurs dur la adresa Uniunii Europene, spunând că e mai rău acum decât pe vremea comunismului. IPS Pimen a declarat că "era rău în timpul regimului comunist ateu. Mai rău în timpul acestui regim, Uniunea Europeană". El a mai spus "cuvintele mele sunt foarte aspre şi mulţi vor spune: Cum e posibil ca un posibil să adreseze aşa cuvinte dure în faţa conducătorilor de astăzi din ţară şi din Uniunea Europeană? Sunt dure pentru că faptele lor sunt diabolice!", a spus Pimen, citat de blogul Bucovina Profundă. "Cum Dumnezeu ne-a salvat de pericolele aduse de Uniunea Sovietică, ne va salva, credem, dacă ne vom ruga cu toată smerenia, de pericolele aduse de politica Uniunii Europene“, a mai spus acesta. El crede că generaţia tânără este ameninţată la nivel moral. "Copiii sunt ameninţaţi, li se distrug simţămintele morale. Mintea se distruge prin aparatele la care privesc şi citesc, cum ştiţi prea bine, mai bine decât mine. Toate - fapte care sunt crime!", a explicat IPS Pimen. De asemenea, discursul lui a vizat şi dezbaterea privind drepturile homosexualilor. "Dumnezeu l-a pedepsit cu foc şi pucioasă în Sodoma, păcatul sodomiei. Lumea se înmulţeşte prin căsătorita dintre un bărbat şi o femeie. Aşa a rânduit Dumnezeu. Citim în Sfânta Scriptură, că dumnezeu, văzând că nu e bine ca omul să fie singur, i-a făcut un tovarăş de viaţă: o femeie! Nu i-a făcut un bărbat! Dar când diavolul pune gheara pe sufletul omului, îi întuneca mintea şi se petrece ceea ce se petrece"

Citeste mai mult: adev.ro/mpigsa

Când românii fac mişto de România

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! 
Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? 
Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. 
Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. 
Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. 
Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. 
Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. 
Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. 
Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

 RAMONA URSU - Adevarul.ro

Ramona Ursu

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Ramona Ursu

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Ramona Ursu

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7

Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”? Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău? Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent. Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte. Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de şpăgari. Privim cu-n rânjet larg cum un dascăl e luat pe sus, ca interlopii, cu banii atârnându-i din buzunare. Ne amuzăm copios, cu ochii lipiţi de ecrane, privind o doamnă de la catedră care-şi dezbracă până la piele, în dansuri scabroase, elevii. Ne uităm la toate şi iar facem mişto. Mă întreb, de câteva zile, de ce am ajuns aici. Unde au dispărut cei şapte ani de acasă, de care ne vorbeau părinţii noştri, în fiecare zi. Unde a dispărut mândria de a fi români, de care bunicii noştri ne vorbeau ca de ceva sfânt. Unde a dispărut visul mamei mele de a lupta pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor mai frumos, pentru o zi de mâine care să fie măcar cu un dram mai bună decât cea de azi? Unde a dispărut visul tatălui tău, ca tu să nu treci prin grijile şi durerile lui? Ca tu să reuşeşti, să fii mai bun, mai sus decât el. Unde a dispărut roşeaţa din obrajii străbunilor noştri, atunci când auzeau o simplă vorbă ceva mai deocheată. Mă întreb, de câteva zile, ce-ar trebui să ni se întâmple pentru a face pasul înainte. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Să trecem demni măcar de un examen, dat de o întreagă generaţie de tineri, pe care o numim cu bucurie „de rataţi”. Şi poate că răspunsul e roşul din obrajii străbunilor noştri. Sau mândria din pieptul bunicilor noştri. Sau visul de mai bine al părinţilor noştri. Sau...

Citeste mai mult: adev.ro/mpdci7