LA MULȚI ANI, ROMÂNIA !

AVERTISMENTUL LUI ADRIAN SEVERIN: ROMANIA SE AFLA IN PERICOL MAXIM !

După câteva decenii trăite cel puţin cu iluzia ca se afla intr-o lume a solidarităţii si armoniei, România îşi reia locul geo-politic tradiţional la punctul de ciocnire dintre interesele marilor actori globali. Raportarea României la aceştia dar si raportarea lor la ea ridica probleme de o imensa complexitate si periculozitate.
          In acest context cel puţin doua lucruri îmi sunt clare:
                   1) nimeni nu ignora România;

                   2) nimeni nu doreşte România.
 Aceste doua teze, doar aparent paradoxale, se conciliază in următoarele enunţuri alternative:

                   - nimeni nu vrea România ca partener, dar toţi o vor ca satelit;
                   - nimeni nu vrea sa se coordoneze cu ea, dar toţi vor sa li se subordoneze;
                   - nimeni nu o vrea independenta, toţi o vor colonie;
                   - nimeni nu o accepta drept membru al familiei sale, dar nimeni nu doreşte ca ea sa devina membru al altei familii.

         In încercarea de a ne domina sau măcar de a nu ne lăsa sa fim dominaţi de concurenţii lor, strategii lumii au ales sa utilizeze arma exagerării defectelor noastre, creând mitul incompatibilităţii cultural-civilizaţionale a romanilor cu Occidentul euro-atlantic. Acest mit serveşte atât puterilor euro-asiatice (in primul rând Rusiei), cat si celor euro-atlantice.

          Caracterul excepţional al corupţiei la romani, spre exemplu, este un mit care permite:
                   a) Rusiei sa „demonstreze" Occidentului ca nu are cum sa integreze deplin România, structurilor sale (cel puţin nu fără riscuri majore);
                   b) SUA sa intervină direct in guvernarea României folosind justiţia pentru a elimina de la guvernarea tarii pe liderii cu agenda naţională (uneori denunţaţi ca fiind pro-ruşi);
                   c) UE sa menţină România ca membru de mana a doua intr-o ordine continentala neo-iobăgistă în care universalismul imperial are geometrie variabila si evoluează cu doua viteze.
          România - spune un alt mit de asemenea unanim îmbrăţişat - nu a fost si, se subînţelege, continua a nu fi pregătită sa intre intr-o democraţie transnaţională europeană aşa cum ar fi UE si sa contribuie la edificarea Europei politice, a Statelor Unite ale Europei; proiect al europenilor celor mai „avansaţi", respectiv al „adevăraţilor" europeni - catolici si protestanţi, din vest si din nord, din lumea industriei si finanţelor, neo-conservatori si neo-liberali.

           Poate ca victoria lui Iohannis e un noroc romanesc! 

          Aici nu mai este vorba despre „corupţia structurala" ci despre o „incapacitate structurala", o „neputinţa congenitala" a romanilor de a participa cu succes la actul guvernării, aşa cum este el înţeles si săvârşit în civilizaţia occidentala spre care ei aspira... nejustificat si in instituţiile căreia... s-au strecurat la fel de nejustificat.
          Cum modelul „bunei guvernări" ar fi unic si universal valabil, rezulta ca romanii sunt inclusiv incapabili de autoguvernare. Aşadar nu numai ca încurcă gestiunea UE dar nici nu au îndreptăţirea la un statut propriu sau, cel puţin, la... administrarea acestui stat prin ei înşişi.         

Pe ce se bazează asemenea teze? Când concluziile sunt atât de ferme si de „utile" ele seduc prin propria lor afirmare, nemaifiind nevoie de argumente. Daca cineva ar căuta argumente rezultatul ar fi mai mult decât dezamăgitor pentru propagandiştii mitului. România nu s-a opus nici unei reforme constituţionale a UE acceptând sa transfere instituţiilor europene, fără nici o garanţie de contrapartida, toate atributele suverane care i-au fost cerute. Prin acceptarea MCV, România a acceptat chiar competente supranaţionale de control care nu se aplica nici unui alt membru (cu excepţia Bulgariei). Mulţumim Băsescu, mulţumim Macovei!         

România si-a plătit fără crâcnire contribuţia la bugetul european comun fără a primi din partea UE fonduri europene măcar egale cu aceasta. A fost, deci, un contributor net (care a dat mai mult decât a luat) si niciodată nu i-a trecut prin cap sa spună, asemenea Marii Britanii ”eu îmi vreau banii înapoi!". 

România si-a diminuat capacitatea productiva a economiei naţionale in favoarea economiilor occidentale bazate pe export (in special Germania), oferindu-se acestora ca o mare piaţă de desfacere.    

România a pus resursele sale naturale si forţa de munca ieftina la dispoziţia investitorilor străini (europeni si nu numai) foarte interesaţi să îşi valorifice capitalurile aici, inclusiv cu preţul coruperii administraţiei româneşti. 

România a oferit statelor occidentale lovite de şovinismul şi decadenţa bunăstării, mâna de lucru calificată pentru meserii pe care cetăţenii lor nu mai vor sa le practice. Aceasta mana de lucru a creat acolo creştere economica, generând totodată venituri bugetare si noi locuri de munca.         

România s-a lăsat sărăcită de elitele sale intelectuale, de talentele sale cele mai autentice si mai educate, contribuind astfel la îmbogăţirea şi progresul strategic al Occidentului euro-atlantic, în aceeaşi măsură în care şi-a pus în pericol propriul viitor.
În timp ce elitele României, formate pe bani româneşti, aduc bună guvernare şi prosperitate altora, românilor li se spune că trebuie să accepte a fi conduşi din afară căci, într-adevăr, în ţară nu le-a mai rămas decât o elită-surogat formată din ciurucuri şi trădători.

Un al treilea mit - cu atât mai uşor de acreditat cu cât elitele autentice româneşti îşi părăsesc în marş forţat patria - este acela că România are vocaţia de a fi ghetoul european al rrromilor. Legătura pe care atât discursul mediatic cât şi cel politic occidental o fac între insecuritatea cetăţenilor europeni, „invazia" rrromilor şi pretinsa „origine românească" a acestora (origine cel puţin civică daca nu şi culturală) susţine ideea ca România, prin însăşi identitatea sa etnică (în cel mai bun caz incerta dacă nu cu desăvârşire romă), pune în pericol civilizaţia europeană. De aceea rrromii trebuie expulzaţi si concentraţi în România iar aceasta trebuie izolata în afara spaţiului Schengen şi nu numai. 
„Manelizarea" mass-mediei (independentă în relaţia cu statul român iar nu şi în cea cu clanurile oligarhice ori cu diverse cercuri de interese străine), precum şi cea a politicii româneşti, nu fac decât să confirme o asemenea idee. Nu este clar care sunt politicile de integrare a rromilor şi care este eficienţa lor. În schimb presa tabloidizată - cea mondenă şi cea de scandal - se delectează cu prezentarea detaliata şi necritică a ceea ce tradiţiile rome au mai mult în contrast cu tradiţiile culturale româneşti şi europene; ba chiar şi cu evoluţia comunităţilor rome pe calea convergenţei cu valorile civilizaţionale europene. Aducerea obsesiva a interlopilor de origine romă în procesele intentate liderilor politici români (mai mult sau mai puţin corupţi), cu mediatizarea aferentă, nu este, nici ea, o întâmplare oarecare; sau, dacă este, atunci interesul naţional cere să fie oprită imediat, cel puţin în dimensiunea sa mediatică. În conexiune cu mitul excepţionalismului corupţiei româneşti şi cu cel al identităţii culturale rrome a României se degajă şi mitul problemelor cronice, de factură structurală ale justiţiei române.
          Aceasta este prezentată ca fiind în acelaşi timp blocată şi dezlănţuită, controlată şi haotică, nesofisticată şi impredictibilă. Pe terenul mitului, contrariile pot coexista cu uşurinţă.
                    Într-adevăr, din „statul rromilor" - aflaţi şi ei sub povara nedreaptă a unor stereotipuri negative colportate masiv şi nu tocmai inocent în Occident - capitalurile sănătoase fug iar regimul „jurisdicţiei consulare" (desfiinţat de Al. I. Cuza în zorii afirmării existenţei şi demnităţii noastre naţionale) reînvie în forme şi sub acoperiri din cele mai perverse (acum nu numai „supuşii străini" ci şi românii sunt „judecaţi" de funcţionarii diplomatici ai altor guverne, cărora o naţiune în declin le-a concesionat aceasta funcţie). Cum să primeşti un asemenea neam în casa ta, europeană?!         

Ce doreşte, însă, România?

          Daca ceva este cu adevărat excepţional la români, aceasta nu este nici măcar dezbinarea, care caracterizează, probabil cu o mai mică intensitate şi alte popoare. Excepţional la romani este spiritul auto-critic care ajunge la limita la care poate fi definit ca auto-demolator. Pe el s-au bazat, desigur şi creatorii mitologiei anti-româneşti. Mai exact ai mitului complex al incompatibilităţii cultural-civilizaţionale dintre România şi Occidentul euro-atlantic; mit care justifică atât izolarea cât şi dominarea externă a naţiunii române.
          Iată de ce romanii trebuie să îşi asume, la rândul lor, o parte de răspundere. O răspundere care nu scuză, însă, abuzul celorlalţi.
         

Independent de vină, cu timpul cetăţenii României au început să resimtă dureros - cum putea fi altfel?! - efectele miturilor amintite anterior. Dincolo de inconvenientele practice, acestea i-au făcut să se simtă umiliţi şi trădaţi. De către cine? Tocmai de cei pe care i-au iubit şi respectat totdeauna: americanii, în special şi vest-europenii.
          Reacţia la descoperirea „refuzului" euro-atlantic („refuz" subliniat din motive evidente de propaganda rusă) a fost inevitabilă, firească: americanofobia şi euro-scepticismul. Doua sentimente şocante la un popor în mod tradiţional pro-occidental, euro-entuziast şi americanofil. Americanofobia şi euro-scepticismul care se strecoară tot mai mult în sufletele românilor şi în societatea românească sunt, prin ele înseşi, o ameninţare la adresa securităţii naţionale a României. De asemenea, înstrăinarea României de SUA şi UE va afecta interesele vitale americane şi vest europene în regiunea Balcanilor şi Mării Negre, precum şi procesul de continuare al integrării şi extinderii UE.         

În acest sens reacţia societăţii româneşti faţă de criza ucraineană este semnificativă. În mod instinctiv românii s-au plasat de partea Ucrainei, faţă de care până atunci nu arătaseră o mare simpatie. Pe de alta parte, în disputa dintre Occidentul euro-atlantic (SUA şi UE) şi Rusia românii au arătat, lucru rar în istoria lor, mai multă înţelegere pentru poziţia rusă. Într-un fel se poate spune că suntem cu Ucraina împotriva Rusiei şi într-un fel cu Rusia împotriva Occidentului. Surprinzător şi periculos! Iată la ce efecte perverse a condus politica de „excludere şi refuz" aplicată de Occident României prin „strategia disocierii culturale a românilor".
          Aceasta americanofobie şi acest euro-scepticism emergent pot fi anihilate numai printr-o politică adecvată (adică realistă, corectă, inteligentă şi prietenoasă) a SUA, precum şi prin revenirea UE la proiectul federal bazat pe principiile egalităţii şi solidarităţii, ale coeziunii economice, sociale şi teritoriale.
          În ceea ce priveşte SUA, o asemenea politică este împiedicată de mitul excepţionalismului inadecvării şi incompatibilităţii româneşti, alimentat chiar de unele cercuri americane în speranţa că astfel vor putea interveni în România şi îi vor controla politica. Cu cât mitul se consolidează, cu atât americanofobia românilor se acutizează şi cu cât aceasta se acutizează, cu atât risipirea mitului devine mai dificilă. Iată un cerc vicios care trebuie tăiat. El poate fi tăiat doar în SUA. Va fi aşa numai în măsura în care americanii vor înţelege că mitul, ca orice mit, nu este un adevăr şi că perpetuarea lui contravine intereselor americane.
          Cât despre UE, lucrurile sunt şi mai complicate. Pe de o parte, nu numai că România se găseşte într-un raport defavorabil de forţe cu protagoniştii UE dar aceştia au mult mai puţine motive decât SUA să vadă în România un partener util spre indispensabil la frontiera estică a uniunii. Germania, Franţa şi Italia dar şi Spania şi Marea Britanie nu au nevoie de România pentru a se înţelege cu Rusia şi a conveni asupra unei arhitecturi de securitate la nivel continental. Dimpotrivă, pentru ele ar fi mai potrivit ca românii să fie doar un obiect al istoriei plasat într-o „ţară a nimănui" care separă Europa germană de Asia rusă.
          Pe de alta parte, sub aspect formal România este membru al alianţelor occidentale şi în special al UE, în interiorul cărora are o serie de drepturi precise cu garanţiile juridice aferente. Din această perspectivă euro-scepticismul şi decuplarea de UE în favoarea unor formule alternative situate mai la est, nu trebuie să reprezinte decât ultimul recurs.
          Până la a se ajunge acolo, guvernul român trebuie să lanseze o strategie menită a reafirma şi promova drepturile României ca stat membru, aşa cum rezultă ele din tratate, precum şi a mări influenţa sa politică şi economică în cadrul UE. Ce şanse sunt ca asemenea schimbări de curs istoric să se producă? În aceste condiţii nu se poate trage decât o singură concluzie: România este în pericol! Poate cel mai mare din istoria sa.

 Adrian Severin

Aspiranți fără ofertă în căutare de legitimitate

Fenomenul nu este nou. Ne-am întâlnit cu el la începutul deceniului 1990 imediat după căderea regimului comunist. Pe atunci, în haosul lăsat de prăbușirea vechiului regim, s-au purtat, spre confuzia generală, două tipuri de bătălii: una între cei care propuneau reformarea comunismului (perestroikiștii) și cei cei care propuneau revoluționarea lui; alta între cei care nu aveau nici o ofertă clară dar reclamau preluarea puterii vacante în temeiul unei lgitimități bazate pe orice altceva decât pe știința de a administra sau de a transforma societatea românească, pe de o parte, și cei care își întemeiau aspirația de a conduce statul pe argumentul cunoașterii modului în care acesta funcționează.

În prima dintre cele două tipuri de confruntări erau implicate în mod firesc elitele regimului prăbușit. Ele erau, într-adevăr, apte a conduce România post-comunistă căci ele știau cum fusese montată mașinăria economico-socială care nu mai funcționa și deci erau în măsură, după caz, a o repara sau a o demonta și a face din piesele disparate un mecanism nou.

Oricât de profundă ar fi schimbarea, orice revoluție reprezintă până la urmă legătura dintre continuitate și discontinuitate. Discontinuitate totală nu există. În același timp istoria a probat că revoluțiile sunt propulsate de revolta categoriilor defavorizate ale sistemului în criză dar sunt realizate în ceea ce ele au esențial, schimbarea, de elitele acelui sistem. Nu oportunismul le duce pe cele din urmă în această situație ci informația (și, desigur, educația). Suferința legitimează demolarea. Construcția are nevoie de competență.

Cine acuză „eșaloanele doi și trei” ale regimului comunist de confiscare a „revoluției române” pur și simplu ignoră faptul că altfel era imposibil. Fără o atare „confiscare” nu ar fi fost nici o revoluție ci doar un intermezzo haotic între un regim ajuns la faliment și restaurarea lui. Problema reală a fost legată de care dintre subgrupele vechii elite (o elită ce includea și elemente ale elitelor pre-comuniste recuperate de comunism pe măsură ce acesta își pierdea patosul revoluționar și radicalismul ideologic) avea să „confiște” revoluția: „conservatorii” (mai mult tehnocrați decât ideologi, partizani au unei tranziții lente pe firul unei evoluții organice) sau „liberalii” (mai mult ideologi decât tehnocrați, partizani ai unei tranziții rapide în care formele urmau a fi forțate să creeze fond)? În mod perfect explicabil în prima etapă, romantismul social a dat câștig de cauză celor din urmă pentru ca rapid, nevroza socială provocată de stresul noutății, să facă loc la putere celor dintâi. Desprinderea prea lentă de trecut rezultată de aici, cu consecința coexistenței prea îndelungate a două sisteme fundamental diferite în hiatusul dintre o ordine care murise și alta care nu se născuse încă, reprezintă probabil contribuția autohtonă cea mai importantă la edificarea corupției de sistem care subminează forța națiunii române. Restul este contribuție externă.

În cea de a doua categorie de bătălii mai înainte amintită, s-au întâlnit „competența ilegitimă” (vechile elite, incluzându-i și pe criticii informați ai comunismului) cu „legitimitatea nepricepută” (aspiranții susținuți exclusiv de criteriul moral al opoziției față de comunism). Cei persecutați în timpul comunismului (indiferent de nivelul, motivul și momentul persecuției), participanții la revolta anti-ceaușistă (indiferent de mobilurile concrete și de maniera participării), combatanții în lupta cu „teroriștii” (oportun apăruți în peisaj spre a oferi legitimitate celor care pierduseră „startul revoluționar”), tinerii (care biologic nu putuseră fi prea mult legați de comunism și nu se delegitimaseră prin „legături vinovate”) și alții asemenea, cu toții se considerau primii îndreptățiți să preia puterea; nu pentru ce făcuseră sau pentru ceea ce puteau face ci pentru ceea ce suferiseră sau nu fuseseră lăsați ori în măsură să facă.

Or, puterea se încredințează pentru ceea ce urmează și ești capabil să faci. Performanțele trecute contează numai dacă au legătură cu ceea (îți) propui pentru viitor. Suferințele sau eșecurile pot conferi respectabilitate și prin asta legitimitate dar nu și eligibilitate. Martiriul nu este merit. Cu atât mai puțin sterilitatea. Doar meritele utile în perspectiva a ceea ce urmează de realizat legitimează aspirația la putere. Aspiranții fără merite și fără ofertă, adică veleitarii, caută însă o legitimitate fără legătură cu performanța. O legitimitate care să suplinească lipsa meritelor și, deci, lipsa ofertei.

Mi-am amintit toate aceste lucruri văzând bizara celebrare a căderii Guvernului Ungureanu. Adoptarea moțiunii de cenzură sub efectul căreia Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) a fost nevoit să prezinte demisia guvernului său cu trei ani în urmă, a fost aniversată de guvernul care i-a succedat ca un eveniment epocal.

Spre a înțelege mai bine artificialitatea gestului să reamintim și principiul potrivit căruia nu opozția câștigă puterea ci guvernul o pierde. Așa s-a petrecut și acum trei ani. Atunci nu a avut loc vreo revoluție sau măcar vreo răscoală ori o lovitură de stat care să deschidă calea unei schimbări de sistem. Nu a fost doborât vreun guvern impopular („curbele de sacrificiu fuseseră introduse de Guvernul Boc) în fruntea căruia s-ar fi aflat vreun dictator dur și abil, puternic sprijinit de armată, poliție și servicii secrete. În primăvara anului 2012 a căzut printr-o banală moțiune de cenzură un guvern slab, aflat sub conducerea (în mare măsură nominală) a unui lider necarismatic, lipsit atât de sprijin politic cât și de cooperarea instituțiilor de forță, ca urmare a abandonării lui de către propria majoritate parlamentară. În timp ce MRU stătea liniștit contând pe aritmentica parlamentară care formal era de partea sa, opoziția a venit la putere întrucât partidul de guvernământ a decis să piardă puterea, să se retragă de la guvernare. Or, beneficiarii trădării de atunci – PSD și PNL, care între timp s-au trădat reciproc – nu au nimic de sărbătorit căci nu au a se lăuda cu nimic; în orice caz nu cu vreo victorie obținută în „luptă dreaptă”.

Înainte de a răspunde întrebării de ce a ținut Victor Ponta să aniverseze cu grandilocvență aniversarea unui non-eveniment, merită poate să încercăm a lămuri de ce a fost înlăturat pe neașteptate MRU prin actul de trădare care a reprezentat și o aparentă sabordare a PDL. Este perfect posibil să avem de a face cu un calcul strategic. Pentru PDL devenise clar că va fi obligat să achite nota de plată a impopularității crescânde a președintelui Traian Băsescu. Aceasta însemna pierderea alegerilor parlamentare ce urmau să aibă loc peste doar câteva luni. Părăsind puterea înainte de alegeri, în condițiile în care instituțiile de forță și justiția rămâneau totuși sub control băsescian, PDL: 1. putea începe mai repede desprinderea de „președintele balast”, mărindu-și șansele de a recupera terenul pierdut până la prezidențialele din 2014; 2. lăsa USL sarcina ingrată a organizării viitorului scrutin sub canonada „binomului SRI-DNA”, putând să îl acuze apoi de fraudarea alegerilor, oricum imposibil de câștigat, și astfel să îl izoleze pe plan extern (în vară s-a ivit ocazia de a-l acuza și de lovitură de stat, precum și, cu ajutorul DNA, de fraudarea referendumului antiprezidențial); 3. facilita manifestarea tensiunilor structurale ale USL lipsindu-l de stimulul coagulant al unui adversar baricadat în reduta puterii. Dacă un asemenea calcul a existat nu s-ar spune că nu a reușit. Prețul plătit de PDL după zece ani de guvernare, în cel mai bun caz controversată dacă nu catastrofală, este astfel modic.

Dincolo de socoteala strategică, însă, mai apare și un alt factor care a catalizat căderea prin trădare a Guvernului MRU/PDL. Aducându-l pe M.R. Ungureanu în fruntea executivului, Președintele-jucător începea o piruetă geo-politică menită a „europeniza” susținerea sa externă. (Aceasta avea să se dovedească a fi vitală pentru salvarea lui de la demitere în numai câteva luni.) Reorientarea geo-economică a Guvernului, subsecventă ajustării geo-politice a președinției, a afectat, însă, interesele de afaceri ale ocultei PDL. Cercurile de afaceri cu care avea legături noul premier, adus din afara partidului de guvernământ, erau altele decât cele de care era legată conducerea acestui partid. De aici drumul până la votarea moțiunii de cenzură a USL, altminteri fără șanse, dar și către ruptura de Traian Băsescu, care pusese în pericol afacerile baronilor pesediști obligându-i la o resetare pentru care nu erau pregătiți, a fost foarte scurt.

Ce are de sărbătorit atunci Victor Ponta? Dar mai ales, de ce această sărbătoare exotică? Evident, de sărbătorit nu este nimic. În schimb, prin atare manifestare aniversară se crează mitul unei victorii exemplare pe care, în lipsă de realizări și de program, se poate clădi un înlocuitor de legitimitate. Indiferent de performanțele guvernării sale, Victor Ponta își trage legitimitatea pentru a rămâne la putere din aceea că a condus, vezi Doamne, bătălia eroică pentru alungarea „odiosului” guvern Ungureanu, „visul secular al poporului român” (sic!). Aceasta pe când în realitate sărmanul MRU a fost decartat de către chiar cei care îl aduseseră la guvernare întrucât în lupta externă pentru controlul României s-a plasat de partea perdantă iar pe plan intern, în încercarea de a livra ceea ce promisese protectorilor externi, a lezat interesele economice ale liderilor partidului de guvernământ căruia nici măcar nu îi aparținea.

„Noul PNL” strigă că guvernul Ponta și-a pierdut legitimitatea ca urmare a schimbării opțiunilor electoratului, fapt reflectat în rezultatul alegerilor prezidențiale din 2014. De aceea Victor Ponta ar trebui să demisioneze. O atare susținere este aberantă. Guvernul Ponta a rezultat din alegerile parlamentare din 2012. În 2014 nu a fost ales Parlamentul ci Președintele. Or, nu se poate spune că aceia care au ales un Președinte liberal ar fi dorit și un Guvern liberal.

Problema este alta. În 2012 victoria a aparținut nu PSD ci USL (PSD+PNL). Ceea ce alegerile prezidențiale au arătat totuși este faptul că electoratul nu pune semnul egalității între PSD și USL. Iată motivul pentru care Victor Ponta recheamă mereu stafia USL și insistă că în prezent executivul, format din Guvern și Președinte, este continuatorul acesteia. Ceea ce se sugerează de fapt este că: Victor Ponta / PSD + Klaus Johannis / PNL = USL. Executivul este, deci, legitim!

Admițând că aceasta ar fi adevărat, rezultă că Victor Ponta are legitimitate spre a rămâne în fruntea Guvernului dar nu mai are legitimitate spre a rămâne în fruntea PSD. Cu cât premierul se apropie mai mult de „năluca social-liberală” cu atât mai mult se depărtează de „visul social-democrat”. Cu cât mai mult guvernează la dreapta cu atât mai mult se distanțează de stânga. Despărțindu-se de PNL și acceptând singur responsabilitatea guvernării sub conducerea președintelui său, PSD s-a obligat la o guvernare bazată pe valorile stângii. Or, conflictul de identitate al lui Victor Ponta de aici se naște: nu poți reclama legitimitate în același timp fiind de stânga în fruntea partidului și de dreapta în fruntea guvernului. Pe de altă parte, ajuns la guvernare cu biletul USL, Victor Ponta nu se simte legitim decât dacă transformă relația cu președintele Johannis din coabitare în concubinaj. Ceea ce îl expune la acuzația de poligamie sau de adulter în relația cu PSD.

Pentru a ieși din această contradicție Victor Ponta are o singură soluție. Aceea de abandona cursa după legitimtatea nominală și de a se legitima printr-o guvernare de succes bazată pe un adevărat program de stânga, social-democrat. Cu succesul nimeni nu se ia de piept.

Cheia este, deci, succesul; dar succesul lipsește. Performanțele macro-economice lipsite atât de corespondent în viața economico-socială reală cât și de legătură cu acțiunea guvernamentală, nu țin loc de succes. Cel puțin de succes cert și durabil.

Procedând așa cum procedează în prezent, adică străduindu-se să substituie succesului real un mit al legitimității (în care filmul luptei cu Guvernul MRU pastișează bătălia lui Ion Iliescu cu „teroriștii” iar cooperarea cu președinția sacralizează moaștele „Sfântului USL”), Victor Ponta recunoaște nu doar că duce lipsă de proiect ci că nici măcar nu crede în victoriile pe care nu încetează să le raporteze.

Adrian SEVERIN

Iată de ce drapelul României este roşu, galben şi albastru

Începând cu anul 175 după Hristos, stindardul dac s-a impus ca stindard al majorităţilor legiunilor romane, triumfând şi în a doua jumătate a secolului al IV-lea, cu prilejul vizitei la Roma a împăratului Flavius Iulius Constantinus, fiul împăratului Constantin I ( după istoricul Ammien Marcellius).

Ce-i interesant de abia de acum apare, căci conform datelor cuprinse în Notitia Dignitarium, un document militar al arhivelor imperiale romane, stindardul de luptă al dacilor purta culorile roşu, galben şi alabastru, aceleaşi culori de la primele legiuni geto-dace cantonate în Bretania şi Capadocia, în care fruseseră recrutaţi ca mercenari luptătorii daci. După căderea Imperiului Roman de Apus, stindardul dacilor a fost preluat şi folosit de armatele bizantine până la finele secolului X.

Împăratul bizantin Justinian, a înfinţat în anul 535 după Hristos, două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor. Ca un semn de preţuire a efectului moral exercitat asupra războinicilor, stindardul folosit în legiunile romane şi ulterior bizantine era împodobit cu aur şi pietre preţioase.

În anul 1185, fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.

Culorile stindardului au străbătut veacurile fără nicio altă menţionare documentară, părând pierdute pentru totdeauna.

Dar iată că în anul 1821, culorile roşu, galben şi albastru se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu, iar în anul 1848 au devenit culorile drapelului de stat, cunoscute şi astăzi.

Ce înseamnă memoria ancestrală a unui popor, şi cum nu poate fi ea ştearsă nici de atotputernicul Timp.

Stăm şi astăzi sub semnul lui Zamolxes, chiar dacă unii dintre noi nu avem habar de asta.

Nicu Pârlog

Organizațiile țigănești și maghiare nu au loc de români

Autor: Bogdan Diaconu, Președintele Partidului România Unită

Publicat: 29/04/2015

Organizațiile țigănești și maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. De altfel, toate imperiile și puterile din jurul nostru au trăit această imensă ”discriminare”, doar de aceea au încercat să ne transforme în altceva. ONG-urile țigănești nu au altă treabă decât să se numească ”romi”, asta este marea problemă a etniei lor. Reprezentanții maghiarilor se simt discriminați dacă nu au autonomie și dacă nu sunt stat în stat.

Faptul că ONG-urile țigănești și cele maghiare au același comportament de impunere în fața majorității prin construcția unei tiranii a minorității are o explicație simplă: au fost antrenate similar, provin de la aceeași sursă și funcționează după același manual. Cine a fost primul care a atacat proiectul meu de lege, depus la Parlament, prin care etnia romă să revină la denumirea de țigănească? Csaba Asztalos (foto), reprezentant al UDMR, președintele celebrului Consiliului Național de Combatere a Discriminării, de fapt un Consiliu de Combatere a Națiunii Române. Același Consiliu și același președinte care m-au amendat pe mine în urmă cu ceva ani pentru că m-am împotrivit ca pe un liceu din România să troneze stema Ungariei de pe vremea ocupației samavolnice a Transilvaniei. Vă dați seama că m-am făcut vinovat de discriminare pentru că nu am fost de acord ca însemnele unui stat cotropitor care a ucis și împilat românii secole de-a rândul să fie blazonul unei instituții de învățământ din România. Eu am fost amendat de CNCD, stema agresivă a rămas. Nu e minunată România pentru minorități?

Dar să revenim la manualul comun țigano-maghiar care prevede încălecarea majorității și autovictimizarea. E săracă etnia țigănească? Românii sunt de vină. De ce, nu mai stăm să explicăm, dar e clar: românii se scaldă în aur și îi țin pe țigani în mizerie. E mare infracționalitatea în rândurile etniei țigănești? Românii sunt de vină, pentru că discriminează (de exemplu, nu dau de bună voie tot ce au). Despre țiganii care controlează centrul Timișoarei nu vorbim, nici despre averile clanurilor interlope, nici despre banii maneliștilor. Aceste chestiuni nu fac obiectul de studiu și atac al ONG-urilor țigănești. La fel și cu ONG-urile maghiare. Nu au județele cu mulți maghiari drumuri și locuri de muncă? Românii sunt de vină, chiar dacă ele sunt conduse de zeci de ani de politicieni maghiar care fură în neștire. E sărăcie în Covasna și Harghita? Românii sunt de vină.Despre averile liderilor UDMR și despre banii pe care îi învârt ONG-urile țigănești nu vorbim. Nici despre corupția din rândurile politicienilor maghiari sau despre milioanele de euro șmenuite de reprezentanții țiganilor și care trebuiau să fie investiți în integrarea țiganilor, dar care i-au îmbogățit pe unii dintre cei care se numesc liderii lor.

Așadar, cum am putea să nu-i discriminăm pe țigani și pe maghiari în România, de departe cea mai intolerantă și mai xenofobă țară pentru că nu i-a putut face pe toți etnicii milionari în euro, ci doar pe liderii lor? Simplu, să ne dăm la o parte. Să le dăm denumirea noastră, casele din centru (valabil și pentru unii și pentru alții, ambelor etnii le plac foarte mult centrele orașelor din România), fonduri fără număr, autonomie și orice ni se mai cere. Plus să ne punem cenușă în cap că nu le-am dat destul. Pentru că niciodată nu le va ajunge. Nu numai organizațiile maghiare vor autonomie, ci și cele țigănești. Autonomia de a trăi după cum vor, fără respectarea regulilor. Autonomia de a da drumul tare la manele sau de a afișa peste tot steaguri secuiești. ONG-urile pentru țigani, ca și cele pentru maghiari, nu au nicio preocupare pentru normalitatea și integrarea etniei pe care se laudă că o reprezintă, ci cu integrarea românilor în etnia lor. De mult timp nici nu se mai pune problema ca noi să tolerăm anumite comportamente, NOI SUNTEM CEI TOLERAȚI! Mergeți în mijlocul etniilor amintite și veți vedea cine este toleratul în această țară.

Iar dacă vrem să ne luăm țara înapoi, denumirea și identitatea, comitem un păcat de moarte. Pentru că deja nu ne mai aparțin. România nu mai este a românilor, este proprietatea exclusivă a liderilor de maghiari, de ”romi”, de ”discriminaţi”, este marca înregistrată a acestor ONG-uri care toate vor ca statul să fie numai pentru ele și să aibă reguli proprii, în care restul să nu se bage că deranjează. Ce ne-a mai rămas nouă, românilor, în ţara care era a noastră? Vinovăţia că suntem români…

Așadar, dacă o lege care să ne redea denumirea de români numai nouă, românilor, îi discriminează pe țigani, și dacă a stipula România ca stat național, unitar și indivizibil este un atentat la identitatea maghiară, ce mai avem de făcut? Să ne cerem iertare că existăm și că avem o țară, după care să o cedăm definitiv… Țiganii și maghiarii simpli nu vor câștiga însă nimic de pe urma cedării noastre, ei vor rămâne la fel ca și până acum, folosiți ca masă de manevră. Maghiarii vor fi tot săraci, dar cu o sărăcie autonomă, dacă asta înseamnă ceva. Țiganii vor fi tot neintegrați, dar se vor numi romi, de parcă asta le schimbă viața.

În schimb, așa numiții lor reprezentanți își vor freca mâinile: alte clădiri, păduri și milioane de euro de învârtit în numele sfânt al minorităților…

Un film care trebuie vizionat. De actualitate in România !

Toate-s vechi si noua toate

Pilotii orbi

 Pilotii orbi – Mircea Eliade, articol publicat de Mircea Eliade, in ziarul Vremea, 1937.

  Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia  nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate  contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea  victorie finala – sa fie iertate.
  Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.
  Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.
  Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.
  Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
    Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie.
  In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.
  Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze[…]
  Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!
  Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.
    Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi!
  Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.
  Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.
  Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.
  Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar  trebui sa ne dea de gandit.
…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.
  Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.
Autor : Mircea Eliade, 1937