Cîini ai nimănui
Rătăcitori şi neajutoraţi
cîini fără vîrstă, nume şi dreptate
fiţi întru totul binecuvîntaţi
voi, ce dormiţi pe dale îngheţate

Voi, care puneţi semn de carte trist
atîtor nopţi şi zile hăituite
cînd pliscul unui vultur exorcist
scobeşte ochii unei vechi ursite

Veniţi la uşa mea arareori
cu pieptul rupt şi însetat de milă
stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori
firave monumente de argilă

Iar eu mă rog să fie cer de mai
să nu mai tremuraţi în epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preţ ca sculele de aur

Copii ai foamei, cîini ai nimănui
ce cruciadă veşnică vă cheamă?
Ne-aţineţi calea cînd sîntem sătui
cînd nu mai vrem să ştim de nici o dramă

Şi cum vă bucuraţi din răsputeri
la gestul cel mai mic de mîngîiere
aţi şi uitat sudalmele de ieri
făgaşe moarte prind din nou putere

Dar o minune ţine cît un crin
rămîneţi iar mai singuri ca-nainte
şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin
şi-un foc de oase joacă pe morminte

Păziţi cu îndîrjire de eroi
pe vetre vechi ruinele şi lemnul
stăpînii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul

Şi ca un duh al locului natal
voi bîntuiţi prin vaste şantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spiţa voastră piere

Şi cît de blînzi şi de încrezători
voi lingeţi mîna ce vă dă otravă
cu vintre sfîrtecate de sudori
daţi singuri piept cu taina cea grozavă

Noi n-avem timp, sîntem şi-aşa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albeşte Valea Plîngerii de sare

Copii ai foamei, cîini ai nimănui
la ce icoane să vă cer iertare?

C. Vadim Tudor