De la hidosul număr al Dilemei nr 265 din data de 5 martie 1998,
dedicat în întregime demolării lui Eminescu, arta flegmei s-a
diversificat. Periodic Eminescu este atacat și terfelit în fel și chip,
mai ales de către personaje de alt neam. Cum ar fi de exemplu, zilele
trecute, CTP, care s-a întrebuințat în stilul său cvasi comunist pentru
a-i contura lui Eminescu o imagine de ateu, anticreștin adică, rupt și
diferit de romani până într-acolo încât CTP-ul l-a definit drept
neromân – ca și când romanii ar fi ceva scârbos și grețos, definiție ce
nu poate veni decât de la un personaj de alta etnie.
Tâmpeniile lui
CTP vin din neantul minții sale înguste de evreu credincios în
farfurii zburătoare, de inginer autor de insalilari și nuvelete de
science fiction, cu omuleți verzi, adus de Iulian Vlad, unchiul său în
presă (cel puțin așa se lauda pe vremuri CTP).
Nu înțeleg de ce
foarte puțini dintre evreii din presa și din viața politică își asuma
public etnicitatea. Ciutacu, Andrei Gheorghe sunt doar doi dintre aceia
care și-au clarificat public evreitatea. Sunt însă mult mai mult decât
doi evrei în media și în politică. Corect ar fi cånd se manifestă
public să-și decline identitatea pentru ca publicul să-și poată calibra
percepțiile în cunoștință de cauză. Faptul că evreii au în mod special o
problemă cu Eminescu e de înțeles. Din motive întemeiate Eminescu le-a
dedicat „israeliților” la vremea să, numeroase materiale de presă. Până
în ziua de azi, Eminescu, deși mort de mult, este încă o țintă
predilectă a comentatorilor evrei, dar și al autorităților „religioase”
ale evreilor (am pus ghilimele deoarece ei nu au chiar o religie)
rabinul comunist Moses Rosen. În perioada comunistă Eminescu a fost pus
la index – pe partea de jurnalism politic, iar după 1989, încă mai
abitir a devenit ținta politrucilor kominternisti, a urmașilor
bolșevicilor evrei, concentrați in reduta lui Brucan de la GDS.
Gogomăniile
proferate cu un senin imbecilism de CTP fac parte din seria de
nesfârșite flegme aruncate înspre efigia lui Eminescu. CTP-ul este un
supraviețuitor zelos al acelor vremuri în care comentariul despre
Eminescu era tributar indicațiilor de partid, care-l transformau pe
Eminescu într-un fel de profet al luptei proletare, un marxist angajat
în lupta de clasă.
A-l face ateu și comunist pe Eminescu este în cel
mai bun caz o probă de cretinism și analfabetism. A proclama apoi, cum o
face CTP-ul, fără nicio replică publică, ca Eminescu nici n-ar fi
român, (atât de diferit era el de romani, vrea să o întoarcă șmecherește
CTP), arata nivelul delirului la care au ajuns detractorii lui
Eminescu.
Întreaga familie a lui Eminescu era dedicată Ortodoxiei
Pentru
a clarifica așa zisul „ateism” pe care i-l atribuie lui Eminescu
CTP-ul, analfabetul trustului evreiesc al lui Ronald Lauder, trasam
câteva coordonate și date ale vieții lui Eminescu plus fragmente dintr-o
analiză a cunoscutului profesor și eminescolog Nae Georgescu, unul
dintre cei mai calificați cunoscători ai „temei” Eminescu.
Familia
Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credință ortodoxă și o strânsă
legătură cu Biserica neamului, biserica din Ipotești construită în 1803
fiind cumpărată de Raluca Eminovici, mama lui Eminescu, în 1847 cu 250
de galbeni de la boierul Theodor Murguleț. Biserica a fost locaș de cult
pentru sătenii din Ipotești și după cumpărare salariul preotului fiind
plătit de tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, care deținea moșia din
Ipotești.
Printre frații mamei lui Eminescu se numărau nu mai puțin
de cinci călugări și călugărite - doi frați și trei surori ale mamei
poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie: Calinic, Jachift,
Fevronia, Olimpiada și Sofia. Jachift a ajuns chiar stareț iar Olimpiada
a ajuns maica stareță la Agafton. Olimpiada Jurcasu a fost cea mai
apropiată de poet, tot ea îndemnându-l spre studiul credinței străbune. O
altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care
s-a călugărit și ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în
copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la
Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viața de
obște, asculta povești, cântece și întâmplări povestite de călugărițe,
iar mătușa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic și
i-a înlesnit accesul la cărțile și manuscrisele din mănăstire. La
rându-i, maica Olimpiada Jurașcu, stareța de mai târziu a mănăstirii,
l-a urmărit aproape toată viața pe poet, interesându-se la un moment dat
de cumpărarea unei case în Botoșani pentru Mihai și sora să Harietta,
care îi îngrijea sănătatea.
Vasile Eminovici, bunicul patern al
poetului, a plecat din Blaj și s-a stabilit în Bucovina, la Călinești,
prin anul 1802, unde a ridicat o căsuță și, alături, o biserică din lemn
la care a slujit.
Cercetătorul Nae Georgescu descrie într-unul din
studiile sale un episod mai puțin cunoscut din viața lui Eminescu, care
la rândul lui atestă trăirea în comuniune creștină a poetului și
primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla
la Mănăstirea Neamț de Sfinții Mihail și Gavriil, unde a cerut să fie
spovedit și împărtășit de preot. Consemnarea duhovnicului referitoare la
acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron și
citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă părintele
duhovnic: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea
Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M.
Eminescu. și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este
primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și
trist. și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: Părinte, Să mă îngropați la
țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în
fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Cântărea de la
vecernie” Lumina lina”, se regăsește și în versurile poeziei „Răsai
asupra mea” în care este invocată imaginea Fecioarei Maria dar și în
alte dintre poeziile sale se găsesc motive creștine cum ar fi în
„Rugăciune”, „Melancolie”,” Învierea”.
Gândul călugăririi
Cercetătorul
Theodor Codreanu arata în volumul „Eminescu și mistica nebuniei” ca
poetul a avut în vedere chiar alternativă și gândul călugăririi -
mărturisit și lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul
1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”.
„știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la
„Timpul”, și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între
lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari
să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe
cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea
poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui
răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus
însă pe seama nebuniei și luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de
o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din
„Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflați
în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului
Eminescu a trăit
relația cu Ortodoxia, sincer, cu respect și evlavie întocmai unui bun
creștin. Acest lucru îl mărturisește însuși Mihai Eminescu, atunci când
spune: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu
se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.
George Roncea - CURENTUL |
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu