Delator (delatoare)

Delator (delatoare), substantiv masculin şi substantiv feminin 
Sinonime: acuzator, cafard, denunţător, informator, pârâtor, sicofant, trădător.  

 Trădător (trădătoare)

Trădător (trădătoare), adjectiv 
Sinonime: delator, coadă de topor, denunţător; infidel, necredincios.  

 Turnător (turnătoare)

Turnător (turnătoare), adjectiv 
Sinonime: (familiar) denunţător, delator, pârâtor.  

 Denunţător

Denunţător, substantiv 
Sinonime: informator, pârâtor, (livresc) delator, sicofant, (învechit) prepuitor, trădător, vadnic, (familiar, figurat) turnător. .

Epoca delatorilor 

de Gheorghe Ceaușescu

Istoricul francez Jaques Bainville citează următoarea definiţie pe care un poet spaniol, Magi Morero i Galicia, o dă utopiei: "Tot ce n-a avut loc în istoria poporului roman". De aceea Bainville consideră că o bună cunoaştere a istoriei romane este de mare folos oamenilor politici. Cetatea eternă a experimentat toate formele constituţionale pe care le cunoaştem şi oferă toată gama de reacţii umane, atât individuale, cât şi ale masei în faţa provocărilor, spre a utiliza un termen la modă, politice; studiind-o, asistăm la crize majore mai bine sau mai puţin bine "gestionate" - folosesc acest termen din domeniul contabilităţii tot spre a fi în pas cu moda -, idei şi atitudini morale rămase proverbiale peste secole şi milenii, decăderi şi lipsă de ţinută în aceiaşi măsură. Regăsim în istoria Romei situaţii şi instituţii pe care le credem invenţii ale epocii moderne; cercetarea realităţilor romane ne-ar fi putut scuti de multe tragedii dacă am şti să învăţăm din experienţa trecutului - "vrei viitorul a-l cunoaşte te întoarce spre trecut", spune aforistic Eminescu. Aflată în timpul revoluţiei franceze, aşteptându-şi execuţia, în închisoarea de la Sainte Pelagie, Madame Roland notează: "m-a cuprins pentru Tacit un soi de pasiune; îl recitesc pentru a patra oară în viaţa mea cu un ochi nou. Am să-l învăţ pe dinafară. ... Ai crede că trăim în vremea lui Tiberius; ca şi atunci e vremea delatorilor". Delatorii. Turnători au fost de când există omenirea. Dar una este utilizarea acestei practici imorale şi inacceptabile din iniţiativă individuală, spre a fi pe placul şefilor, şi alta transformarea ei în politică de stat. Odată cu instaurarea puterii personale la Roma în chip fatal mulţi dintre împăraţi au fost tentaţi să abuzeze de puterea cu care erau investiţi, să încalce pactul constituţional instaurat de Augustus şi să "implementeze" pe malurile Tibrului sistemul despotismului oriental. Numele unui Tiberius, Caligula, Nero, Domiţian, spre a mă limita la primul secol al erei creştine, au rămas până astăzi prototipuri ale tiraniei. Tiranii trebuia să-şi asigure stăpânirea în chip instituţional. Pentru paza împăratului au fost înfiinţate chortele pretoriene, adică trupele sale de securitate, unităţi militare privilegiate, staţionate în apropierea Romei, comandate de doi prefecţi, spre a respecta principiul roman al colegialităţii (au fost însă momente când a existat un singur prefect). Prefecţii nu erau simpli ofiţeri, ci persoane cu putere şi influenţă politică. în două rânduri, mai întâi în vremea lui Tiberius, prefectul Seianus, apoi, după moartea lui Nero, prefectul Nymphidius Sabinus - acesta l-a trădat pe ultimul iulio-claudin provocând prăbuşirea sa - au încercat chiar să pună mâna pe puterea supremă. în timpul lui Nero a fost descoperită o foarte gravă conjuraţie împotriva împăratului. Prefectul Faenius Rufus a fost însărcinat cu ancheta. Cohortele pretoriene aveau misiunea de a-l apăra pe împărat de posibile atentate şi rebeliuni îndreptate împotriva persoanei sale. Pe lângă aceasta se instituţionalizează categoria delatorilor. Aceştia pătrundeau în viaţa intimă a potenţialilor adversari ai împăratului spionându-i în fel şi chip: cum posibilităţile tehnice nu le permiteau să instaleze microfoane în casele acestora, ei nu ezitau să perforeze tavanul camerelor spre a introduce tuburi cu ajutorul cărora să poată asculta ce se discută în încăpere. Alţii citeau operele literare, pentru a vedea dacă nu cumva printre rânduri nu se strecoară afirmaţii "duşmănoase". în vremea împăratului Tiberius, istoricul Cremutius Cordus a scris o istorie a războaielor civile romane. S-au găsit doi clienţi ai prefectului cohortelor pretoriene care să-l acuze public pe istoric pentru faptul că i-a numit pe Cassius şi Brutus, asasinii lui Iulius Caesar, drept "ultimii romani adevăraţi". Zadarnic a invocat Cremutius Cordus atitudinea adoptată de Augustus faţă de scriitori, zadarnic a argumentat că Brutus şi Cassius, morţi de multă vreme, nu pot constitui un pericol politic, el a trebuit să prevină prin sinucidere o condamnare iminentă. Tot sub Tiberius un poet a fost pedepsit, deoarece delatorii au considerat că acesta, ponegrindu-l într-o tragedie pe legendarul rege grec Agamemnon, îl vizase în realitate pe Tiberius. Evident delatorii erau răsplătiţi regeşte pentru serviciile pe care le aduceau împăratului. Şi chiar şi atunci când delaţiunile se dovedeau a fi întru totul false, "turnătorii" nu aveau de suferit nicio consecinţă. Tiberius a justificat în următorii termeni imunitatea de care trebuie să se bucure delatorii: "e preferabil să distrugi legile decât să-i îndepărtezi pe paznicii lor". Constatând toate acestea, Tacitus conchide cu amărăciune "astfel delatorii, această categorie inventată spre dezastrul statului, care n-a putut fi stăpânită nici prin pedepse, a fost încurajată prin răsplăţi". Delaţiunea şi delatorii sunt o realitate a imperiului care-şi atinge un punct culminant în timpul domniei lui Nero. Aspirând către tipul de monarhie specific Orientului, dispreţuind tradiţia şi spiritul roman autentic pe care voia să-l abolească, dorind strămutarea capitalei imperiului la Alexandria, împăratul artist s-a sprijinit în special pe această categorie în bătălia pe care o ducea împotriva partizanilor constituţiei augustane. Spre sfârşitul domniei, el se considera atotputernic, intangibil şi iubit de popor. Numai că ceea ce părea de domeniul imposibilului s-a produs: cum la Roma totul se afla sub controlul trupelor de securitate şi, în consecinţă, orice încercare de rebeliune era zadarnică, "revoluţia" antineroniană a fost provocată în Galia de unde s-a extins în Hispania şi în final a ajuns la Roma, unde trupele de securitate îl abandonează pe împărat. Cu excepţionala sa capacitate de a înţelege resorturile politice, Tacitus conchide că "Nero a fost răsturnat mai degrabă printr-o campanie de zvonuri decât printr-o acţiune bărbătească", cu alte cuvinte revoluţia antineroniană s-a săvârşit prin act politic şi nu prin forţă militară, chiar dacă în timpul evenimentelor s-au produs şi victime. După o perioadă nebuloasă în care au avut loc în răstimpul câtorva luni două războaie civile, situaţia s-a stabilizat după victoria repurtată de Vespasian. în absenţa acestuia în senatul de la Roma au avut loc discuţii aprinse în legătură cu delatorii epocii neroniene. Protagonistul unei acţiuni hotărâte împotriva acestei categorii a fost Helvidius Priscus, ginerele principalului "disident" al epocii neroniene, Paetus Thrasea: acesta din urmă, printre altele, refuza să participe la spectacolele artistice organizate de Nero şi a fost obligat să se sinucidă. Helvidius Priscus l-a atacat într-o şedinţă publică în senat în prezenţa fiului lui Vespasian, Domiţian, pe delatorul care avea pe conştiinţă cele mai multe mârşăvii săvârşite sub vechiul regim, Eprius Marcellus. Duelul oratoric între cei doi a fost provocat de hotărârea senatului de a trimite o delegaţie care să-l întâlnească pe principe. Eprius Marcellus susţinea desemnarea membrilor delegaţiei prin tragere la sorţi conform tradiţiei, în timp ce Helvidius Priscus argumenta că sorţii nu discern caracterele şi că, în consecinţă, să se procedeze prin vot nominal deschis; "prin această alegere", susţine ginerele lui Thrasea, "principele va fi informat pe cine apreciază senatul şi faţă de cine are rezerve. Nu există un instrument mai bun al unei bune domnii decât să se sprijine pe consilieri de bună calitate". Helvidius nu cere pedepsirea profitorilor de pe urma regimului neronian, el este de acord ca aceştia să se bucure "de impunitate, dar să-l lase pe Vespasian în seama unor oameni de mai bună calitate decât ei". Cum se apără delatorul? El atrage atenţia că intransigenţa ar putea perturba starea de spirit a principelui, ceea ce la început de domnie ar fi foarte grav; apoi invocă argumentul că "el este conştient de timpurile în care s-a născut" - adică, aşa au fost vremurile; există o culpă generală, susţine delatorul, deoarece senatul în întregime s-a complăcut în sclavie, care va să zică, din punctul său de vedere, acţiunea care conduce la condamnarea la moarte a unui senator este moral identică cu apatia manifestată de senat; iar, pentru el, Eprius Marcellus, prietenia cu Nero a fost la fel de periculoasă ca pentru alţii inimiciţia principelui, adică se poate spune că a fost victimă. Tensiunile erau mari în senatul roman după revoluţia care l-a răsturnat pe Nero. O serie de delatori erau cunoscuţi, dar nu toţi. în această situaţie se decide conceperea "unei formule de jurământ prin care rând pe rând cu toţii, începând cu magistraţii, pe măsură ce li se cerea părerea îi luau drept martori pe zeii nemuritori că nu au făcut nimic din proprie voinţă care să pericliteze securitatea cuiva şi că nu primiseră vreo răsplată sau vreo demnitate de pe urma nenorocirii unui cetăţean; panica şi schimbarea în fel şi chip a formulei jurământului i-a trădat pe cei care aveau conştiinţa vinovăţiei. Senatorii au recunoscut sanctitatea jurămintelor sincere şi i-au respins pe sperjuri; respingerea i-a lovit asemenea unei cenzuri". Astfel, o serie de delatori au fost obligaţi să părăsească senatul. în acelaşi timp continuau atacurile la adresa oamenilor vechiului regim. Despre unul din aceştia s-a spus public că l-au împins spre delaţiune "pasiunea ta pentru sânge, setea ta de răsplată, care ne-au relevat un caracter pe care nu-l cunoşteam şi pe care nu-l aflaserăm încă la procese, tu care te-ai îmbibat de sângele nobililor, când pe cadavrul statului ai pus mâna pe prada luată de la consuli, când te-ai îngrăşat cu şapte milioane de sesterţi, când ai strălucit în demnitatea sacerdotală, în timp ce prăvăleai în aceiaşi catastrofă copii nevinovaţi, bătrâni iluştri, femei remarcabile..." Acuzatorul, senatorul Curtius Montanus, este dispus la indulgenţă pentru cei care au făcut acte de delaţiune pentru a scăpa de pericole, dar nu-i acceptă în niciun fel pe cei care au făcut-o din patima privilegiilor. Curtius Montanus îşi încheie discursul cu avertismentul: "Păstraţi-l senatori şi menajaţi-l pe acest individ atât de prompt în a da sfaturi, pentru ca fiecare generaţie să-şi aibe modelele ei... Gândiţi cumva că Nero a fost ultimul tiran? Aşa credeau cei care le-au supravieţuit lui Tiberius şi Caligula, când a apărut unul mai detestabil şi mai crud. Nu ne temem de Vespasian, vârsta şi moderaţia sa ne sunt garanţie; dar exemplele au un caracter mai durabil decât caracterul principelui. Lâncezim senatori şi nu mai suntem acel senat care după moartea lui Nero cerea cu tărie pedepsirea delatorilor şi a ajutoarelor lor conform obiceiurilor strămoşilor. După dispariţia unui principe rău, ziua cea mai bună este prima". în această atmosferă tensionată senatorul Iunius Mauricus i-a cerut lui Domiţian aprobarea pentru "cercetarea arhivelor particulare ale principilor pentru a putea stabili cine pe cine acuzase". Domiţian a răspuns că, pentru o asemenea chestiune delicată, trebuie întrebat Vespasian, iar câteva zile mai târziu a ţinut un discurs "despre necesitatea de a stinge resentimentele, urile şi amintirea nenorocirilor generate de timpurile trecute", cu alte cuvinte a vorbit despre necesitatea "reconcilierii naţionale". Au fost delatori care au fost pedepsiţi şi eliminaţi din jocul politic după revoluţia care l-a răsturnat pe Nero. Alţii au supravieţuit. Cum Istoriile lui Tacit nu s-au păstrat în întregime, nu ştim ce răspuns va fi dat Vespasian la cererea de desecretizare a arhivelor. Povestea celui mai detestat delator al lui Nero, altminteri un personaj cult şi inteligent, Eprius Marcellus, poate fi reconstituită din alte surse şi este instructivă. El supravieţuieşte "revoluţiei", ba chiar face carieră în vremea lui Vespasian, fiind numit guvernator al Asiei şi chiar şi consul. Ceva trebuie să-l fi deranjat puternic, nu cunoaştem amănunte, încât la sfârşitul domniei lui Vespasian el pune la cale un complot împotriva împăratului, ceea ce demonstrează câtă bază se poate pune pe asemenea indivizi. Descoperit, el este judecat în senat, condamnat să se sinucidă, ceea ce îndeplineşte tăindu-şi gâtul cu un brici. Eprius Marcellus a fost o puternică personalitate amorală, incapabil să distingă binele de rău, incapabil de căinţă un individ care atunci când orgoliul său şi ambiţiile nemăsurate nu sunt împlinite, complotează. în ciuda cererilor "revoluţia" antineroniană n-a produs o Lege Ticu. Dar domnia lui Vespasian nu s-a mai sprijinit pe delatori. în schimb Domiţian, scurtă vreme după înscăunare, a recurs la practicile neroniene, favorizând reapariţia unei categorii care, în opinia lui Tacit, este dezastruoasă pentru stat. Cenzura imperială renaşte: din ordinul împăratului sunt arse în forul roman biografia lui Paetus Thrasea şi a ginerelui său Helvidius Priscus. A scrie despre delatori, constată istoricul roman, este o acţiune periculoasă chiar dacă te referi la timpuri de mult trecute: există urmaşi ai delatorilor de altădată care nu vor privi cu ochi buni relatarea ticăloşiilor făcute de strămoşii lor; şi chiar "dacă familiile înseşi se vor fi stins, vei găsi oameni care datorită similitudinilor moravurilor vor considera relatarea nelegiuirilor săvârşite de alţii drept un reproş adus lor înşişi"! Există între delatori o solidaritate dincolo de timp. O societate cu adevărat democratică va descuraja delaţiunea. Deconspirarea Securităţii, adică instituţia care instrumentaliza şi încuraja delaţiunea, va stimula emergenţa oamenilor de caracter care nu vor mai fi acceptat promovări profesionale şi politice în urma turnătoriilor. Să sperăm că vom avea tăria să încheiem definitiv epoca delatorilor.