O Românie Normală este o Românie Educată

 Tribuna Învățământului22/09/2020

119

Când te afli în fața unei probleme complicate, nu trebuie să ai în minte, în primul rând, soluția, ci metoda, respectiv modul în care ajungi la soluție. Ca profesor, evident că apreciez acest mod de lucru, riguros, care se bazează pe evidențe, pe date, pe analize comparative, pe rezultate predictibile. Politicienii, de regulă, nu îm­­brățișează această metodă. Ei vor soluții azi, pentru că mâine electoratul votează. Dar unele probleme nu au cum să fie corectate într-un interval scurt de timp, ci necesită rigoare și colaborare interinstituțională permanentă, nu dispute politice.

Știm ce vrem de la educație?

Toți vrem o educație mai bună. Aproape toți avem ceva de comentat pe marginea școlii de azi. Unii (mai ales po­­liticienii, în campaniile electorale) au și propuneri de „reformă“ a sistemului de educație din România. Puține dintre acestea sunt corecte. Și mai puține sunt implementate.

Între timp, până când oamenii mari deliberează cum să reformeze educația:

• 0,5% dintre copiii cuprinși între 6 și 10 ani, vârstă corespunzătoare ciclului primar, nu frecventează cursurile școlare. Ce fac acești copii (aproximativ 1.000 în fiecare an școlar) care nu merg la școală? Statul nu știe și nici măcar nu se află în dialog cu familiile lor, pentru a preveni acest eșec educațional, iremediabil pentru acel minor;

• 16% dintre cei care împlinesc 18 ani nu reușesc să parcurgă zece clase, deși ele sunt obligatorii. Unde sunt acești adolescenți care, pe de o parte, au părăsit colectivitățile școlare înainte de vreme, dar, pe de altă parte, nu au o minimă calificare pentru a se angaja? Nici acest lucru nu-l cunoaștem, pentru că institutele de cercetare specializate fie au fost desființate (vezi cazul Institutului de Științe ale Educației), fie sunt subfinanțate, deci incapabile să deruleze un astfel de studiu;

• Bacalaureatul a devenit mai mult un ritual, însoțit de scandaluri mediatice și dispute politice, decât un examen de ma­­turitate intelectuală, la care absolvenții de 18-19 ani să se raporteze cu speranță și mândrie;

• Învățământul superior este o opțiune din ce în ce mai puțin atractivă, dacă ne raportăm la faptul că astăzi statul fi­nanțează universități și programe de studii unde concurența este și de sub 0,5 candidați pe un loc;

• Cât despre dialogul „școală – familie“ sau „școală – societate/industrie“, nici nu mai are rost să discutăm; sunt sporadice și puternic distorsionate de politizarea educației.

Investițiile strategice din educație lipsesc – și rog să NU calculăm aici banii cheltuiți pentru pereți, termopane, borduri, toalete, garduri, ci NUMAI pe cele care se referă la conținuturile educaționale și dezvoltarea armonioasă a copiilor (manuale, platforme și instrumente digitale, formarea cadrelor didactice, consiliere, parcurs educațional individualizat, cluburi sportive etc.) și care reprezintă sub 0,03% din PIB. Da, ați citit corect, 0,03% din PIB! Ca să dau un exemplu concret, România alocă anual pentru manuale aproximativ 85 de milioane de lei, adică 0,008034% din PIB, respectiv 0,2207% din total buget alocat educației. Cum sunt utilizate celelalte sume? Aproximativ 85% din bugetul educației acoperă salariile (printre cele mai mici din Europa), iar restul, cheltuieli materiale, transport, burse, infrastructură… și cam asta este tot.

De ce ne aflăm în această situație? Răspunsul este simplu: pentru că nu știm ce vrem de la educație. Și, mulți ani, nici nu ne-am propus să răspundem în mod real la această întrebare, care, inevitabil, este condiționată de existența unui proiect de țară clar, coerent și fără culoare politică.

Dar, pentru a înțelege mai bine cum educația este puternic ancorată în societate, iar performanțele sale depind de buna funcționare a unei rețele instituționale, care depășește cu mult perimetrul școlii, voi apela la elemente de teorie și de istorie a educației. În acest mod, voi încerca să demonstrez că o bună educație nu poate fi numai atributul profesorului, directorului, inspectorului școlar, membrului de sindicat, ministrului sau șefului de partid politic, ci rezultatul unui proiect de țară, asumat pe termen lung, care nu are nume asociat unui politician/ministru, ci are un nume care reflectă năzuințele naționale, iar acest nume poate fi, dacă vreți, inclusiv „România Educată“.

Ce este educația?

Care este definiția acestui termen, pe care mulți îl folosesc, puțini îl cunosc?

Istoria educației o găsim adânc ancorată în istoria omenirii. Educația, însă, în sens de proces instituționalizat de educare/învățare/formare/instruire a co­­piilor și tinerilor, gestionat în principal de stat, este de dată mult mai recentă și se bazează pe trei piloni fundamentali: (i) dezvoltarea personală a copilului/elevului, în care să fie încurajată gândirea critică, exprimarea liberă a năzuințelor și idealurilor personale; (ii) formarea cetățenilor, respectiv cultivarea acelor va­lențe care le va permite viitorilor adulți să ac­­ționeze și să trăiască într-o comunitate în care drepturile și responsabilitățile sunt echilibrate și statuate prin legi; (iii) formarea forței de muncă, într-o manieră realistă, flexibilă, care să permită, pe de o parte, asigurarea funcțiilor sociale, administrative, economice, de securitate ale statului și, pe de altă parte, adaptarea la dinamica de schimbare. Orice discuție despre procesul de educație în afara acestor aspecte este trunchiată. De asemenea, este important să sesizăm că această definiție, care este asumată de mai multe state la nivel global și care a trecut proba timpului, fiind, într-o formă sau alta, veche de peste 100 de ani, are în centrul său doi actori: elevul/studentul și statul. Prin urmare, dacă vrem să analizăm sistemul de educație, nu o putem face fără să vedem cum au evoluat cei doi actori de-a lungul timpului, respectiv cum reușește statul (am spus STATUL, care nu poate fi redus la școală sau la ministerul de resort) să ofere unui elev/student, din copilărie și până la maturitate (adică de la 3-4 ani, când un copil poate fi integrat în învățământul preșcolar, și până la 23-25 de ani, respectiv ­vârsta de finalizare a studiilor universitare), sprijinul necesar pentru a se forma pe fiecare dintre cei trei piloni mai sus enunțați.

Puțină istorie

Începuturile sistemului public de educație au legătură cu eforturile Mariei Tereza de a reforma Imperiul Habsburgic. Mai exact, în 1774 a fost introdus învățământul primar obligatoriu, folosind germana ca limbă de predare, cu rolul de a forma cetățeni responsabili, capabili să slujească Imperiul, iar cei mai buni dintre ei să fie recrutați în serviciul public. Trei decenii mai târziu, Napoleon a făcut același lucru cu reformele sale din domeniul educației, dar pentru el secularizarea educației a fost și o mișcare politică, respectiv, prin noile programe școlare a dorit să „smulgă copiii din brațele bisericii“, suspectată că încă promovează valorile imperiale, și să sădească în mintea viitorilor cetățeni francezi semințele Republicii. Pe la 1821, într-un discurs al unui membru al Congresului din Statul Massachusetts, SUA, găsim argumentele introducerii unui învățământ obligatoriu finanțat de stat: pentru a-i civiliza pe emigranți, care nu știau limba engleză și normele de conduită publică. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea întâlnim tot mai multe state care legiferează obligativitatea învățământului primar, dar și fondarea sau reformarea instituțiilor de învățământ superior, cu scopul declarat de a contribui la consolidarea statului.

În cazul României, lucrurile nu au stat altfel. În timp ce Transilvania a beneficiat, într-o bună măsură, de reformele Mariei Tereza, Țara Românească și Moldova au experimentat, printre primele din lume, conceptul de educație publică, cu ocazia adoptării Regulamentelor Or­ganice (1831/1832), și au făcut un pas decisiv în această direcție la 1864, odată cu aprobarea, de către Parlament, a legii educației, cunoscută ca Reforma Cuza. Alte trei decenii mai târziu, Spiru Haret a extins infrastructura școlară, a pus la punct un sistem de formare a cadrelor didactice și a adus la zi conținuturile educaționale (programe școlare, manuale). Rezultatele apar după încă două-trei decenii, respectiv în perioada interbelică, când România devine una dintre cele mai dinamice țări din perspectiva dezvoltării economice.

Secolul al XX-lea definește educația tot în raport cu statul. Cele două războaie mondiale și divizarea ideologică de după 1945 au modelat educația în mod corespunzător. Să nu uităm că în timp ce în statele capitaliste educația promova gândirea critică (pilonul unu), de cealaltă parte a graniței ideologice asistăm la „re­­voluții culturale“ sau la „desăvârșirea omului nou“. În mare măsură, universitățile au astăzi forma pe care competițiile științifice și economice, care au însoțit competiția ideologică, le-a oferit-o în a doua parte a secolului trecut. Dezghețul politic global de după 1989, un fel de primăvară a globalizării, a relaxat presiunea politică asupra educației, dar a adus confuzie în anumite state și oportunități în altele. De exemplu, după anii ’90, multe state asiatice, inclusiv China, au înțeles că noua competiție globală, care nu va întârzia să apară, va fi una preponderent tehnologică, motiv pentru care au investit masiv în această direcție, în timp ce în multe alte state asistăm la o retragere a statului din problematica educației, delegată la nivel local, atât în materie de responsabilități, dar și în materie de finanțare. Rezultatele, după 30 de ani, le citim în testele PISA sau în ranking-urile globale universitare.

România, în primii 10-15 ani de după Revoluție, a știut destul de bine să gestioneze problematica educației, în condiții politice și financiare foarte grele. Azi sunt puțini cei care vorbesc despre eforturile extraordinare care s-au făcut pentru a adapta școala românească la noile obiective strategice, asociate cu integrarea în spațiul euro-atlantic. Meritele miniștrilor Liviu Maior (1992-1996), Virgil Petrescu (1996-1997), Andrei Marga (1997-2000), Ecaterina Andronescu (2000-2003) sunt astăzi insuficient apreciate. Chiar dacă aceste personalități au avut, la acea vreme, opțiuni politice și viziuni de dezvoltare diferite, toți au tratat cu echilibru fiecare temă, ceea ce a permis consolidarea unei linii de mijloc și respectarea unor standarde. În acest demers, un rol important l-au jucat și Banca Mondială, UNESCO, Comisia Europeană, OECD, Consiliul Europei, UNICEF, care au asigurat nu numai expertiza internațională, dar și platforma unui dialog neutru. După 2004, dimensiunea politică a educației a crescut semnificativ (mă refer la politica mică, de partid, nu la politica de respirație națională și europeană, care, de multe ori, a lipsit). Așa am intrat într-o nouă fază de mare instabilitate guvernamentală, cel puțin în ceea ce privește sectorul educației (din 2004 și până azi avem o medie a duratei mandatului ministrului Educației de sub 10 luni). Celebrul Pact al Educației, probabil ini­țiat cu bune intenții, după modelul Acordului de la Snagov (1995), a ratat scopul pacificator al demersului și, în schimb, a aprins și mai tare fitilul conflictului politic. Din acel moment, nu a mai contat conținutul dezbaterii, ci statutul de în­vingător, pe care-l clamau toți competito­rii. Așa s-a ajuns să avem, în 2010 (publicată în 2011), o lege a educației adoptată prin asumarea răspunderii Guvernului, chiar dacă nu era semnificativ diferită de o altă lege supusă spre aprobarea Parlamentului în toamna lui 2009, tot prin asumarea răspunderii, dar care a fost invalidată la Curtea Constituțională. Și așa am intrat într-o nouă eră (păcătoasă eră!), în care dialogul dintre competitorii politici, pe teme privind viitorul acestei țări, a luat forma conflictului deschis, iar textele legislative sau propunerile de po­­litici au încetat să mai fie bipartizane, așa cum au fost, până atunci, principalele legi (Legea calității/acreditării nr. 88/1993; Legea Educației nr. 84/1995; Legea statutului personalului didactic nr. 128/1997; Legea nr. 268/2003 etc.), unele dintre ele aprobate chiar cu unanimitate în Parlamentul României.

Azi suntem cam în aceeași situație de conflict politic și confuzie. Am vrea să reformăm, dar nu știm ce și cum, dar nici nu știm dacă apucăm să facem ceva (singuri), în cele 7-10 luni de mandat, pentru ca reforma să fie asociată cu numele ministrului sau al guvernului. Și așa rămânem prinși într-o buclă a timpului trecut, într-un cerc vicios din care nu avem cum să construim viitorul.

Un posibil exemplu

În 1983, o comisie națională, însărcinată de administrația Reagan să radiografieze educația din SUA și să facă recomandări pentru îmbunătățirea acesteia, și-a intitulat propriul raport A Nation at Risk: The Imperative for Educational Reform. Fără să aibă putere juridică (să nu uităm că în această țară educația publică este gestionată, conform Constituției americane, de fiecare dintre cele 50 de state, deci nu de guvernul federal), dar cu o puternică legitimitate simbolică, acordată de prestigiul celor care au lucrat la acest document, de abordarea neutră din punct de vedere politic, de duritatea concluziilor și decența recomandărilor, Raportul a produs cele mai mari schimbări din educația americană. Recomandările comisiei au fost implementate voluntar de toate instituțiile de învățământ din SUA și de toate statele, demonstrând astfel puterea argumentului în fața puterii politice sau administrative, într-o țară cu unul dintre cele mai descentralizate sisteme ale educației din lume.

Raportul, care se găsește cu ușurință pe net, spunea în esență două lucruri:

1. educația din SUA este cu mult depășită de alte țări;

2. fără o mobilizare exemplară a tuturor celor implicați în reformarea educa­ției din SUA, decalajele vor deveni dificil de recuperat în următoarele decenii, iar societatea, în ansamblul ei, va avea de suferit.

De atunci și până azi, în SUA, educația s-a schimbat fundamental, principalul obiectiv fiind acela de a asigura un nivel ridicat al calității vieții cetățenilor americani, care, printre altele, înseamnă o economie competitivă și instrumentele politice și militare care să prezerve democrația și să garanteze securitatea societății americane. În spatele acestor obiec­tive există politici clare privind calitatea actului didactic, standardizarea programelor școlare și a evaluării, recrutarea resursei umane și creșterea condițiilor la locul de muncă pentru cadrele didactice, alocarea de fonduri, asigurarea mecanismelor de integrare a politicilor educaționale cu cele de dezvoltare locală sau cu politicile din domeniul militar (foarte cunoscute sunt programele de recrutare în Armată, la pachet cu programele educaționale), asigurarea unor politici echitabile, astfel încât orice tânăr să aibă acces la educație de calitate.

Tabloul de mai sus nu înseamnă că educația din SUA nu are probleme, dar acestea nu alterează obiectivele majore de ordin federal/național, fiind tratate corespunzător, la fiecare nivel în parte: federal (din 1983, au prins contur politicile federale pe educație, pentru care există un buget consistent, chiar dacă în Constituția de la 1787 nu sunt atribuite Casei Albe aceste competențe), statal sau comunitar.

Ce vrem noi să facem cu această țară?

Pactul pentru Educație, semnat în 2008 de toate partidele, sindicatele, asociațiile de studenți etc., a avut, de la bun început, două deficiențe majore. Primul, a fost utilizat ca instrument politic, în anul electoral respectiv, iar al doilea, a făcut o confuzie majoră între instrumente (de exemplu, 6% din PIB, descentralizare, tipul de Bacalaureat etc.), obiective și principii. În plus, după 2008, multe măsuri au fost adoptate corect, dar punctual, fără să fie corelate cu politicile de ansamblu ale țării, în cazul în care ele au existat.

Am să dau câteva exemple în acest sens:

• am investit masiv în infrastructura școlară (peste două miliarde euro), dar nu s-a uitat nimeni la dinamica în scădere a populației școlare (de la aproximativ 300.000 de copii născuți într-un an, la 190.000), prin urmare multe școli sunt astăzi goale;

• am crescut semnificativ numărul de locuri la programele doctorale (de la 800, în 2007, la 3.200, în 2008) și finanțarea asociată acestor programe (peste 400 milioane euro, din 2008 și până azi), răspunzând astfel unei cerințe a Uniunii Europene de a crește capacitatea de cercetare și competitivitatea României, dar nu ne-am asigurat ca absolvenții acestor programe să-și găsească locuri de muncă în institutele de cercetare;

• am crescut numărul de locuri la toa­te programele de medicină din țară (bu­get și taxă), dar nu știm unde ne sunt absolvenții, iar în spitale avem deficit cronic de personal specializat. Se estimează că 30.000 de medici români practică această profesie în străinătate, în timp ce statul român a cheltuit peste un miliard de euro pentru pregătirea acestora, pe parcursul a 30-40 de ani.

Prin urmare, soluțiile pentru educație nu pot fi desprinse de soluțiile pentru țară, iar ele nu pot fi punctuale, ci un proces continuu de dialog, analiză comparată, propuneri de politici publice, im­­plementare și evaluare. În absența unui astfel de dialog, care să pondereze excesele politicianiste și care să dea glas vocii specialiștilor din toate domeniile, nu va exista reformă, deci nu va exista progres pentru această țară. Resursa umană, chiar dacă este, pe anumite sectoare, bine pregătită, se va pierde în competiția europeană și globală pentru specialiști, în timp ce spitalele, fabricile, agricultura, turismul, administrația publică, politica românească nu vor beneficia „de cei mai buni“.

Putem să o luăm de la capăt, de fiecare dată, mai ales că unii spun că sindromul Meșterului Manole este oarecum integrat în ADN-ul nostru social. Sau putem să folosim toate resursele pe care le avem deja, cu condiția să lăsăm orgo­liile în urmă și să învățăm să dialogăm dincolo de „bula“ în care ne simțim confortabil. Iată de ce, proiectul România Educată, un demers inițiat de Administrația Prezidențială în urmă cu patru ani și care reprezintă cel mai larg proces de dialog public asociat reformării unui sector de activitate, fără să aibă o dimensiune politică pregnantă, ar trebui să fie recunoscut de toate partidele ca locul neutru în care putem discuta nepartinic despre viitorul țării și despre modul în care educația poate contribui la modelarea acestui viitor.

Și, să nu uităm, cât timp noi ne tot sfiim să ne așezăm la masa dialogului, fără să fim în stare să găsim calea pentru o Românie Educată, alte zeci de mii de copii români pierd anual șansa de a trăi într-o Românie Normală.