Scandalul reînhumării lui Nyiro
Jozsef la Odorheiu – Secuiesc continuă, iar în România a fost detonată o
nouă diversiune, informaţia potrivit căreia ţara noastră ar putea fi
reclamată la UE pentru că oficialii de la Bucureşti refuză repatrierea
rămăşiţelor pământeşti ale scriitorului. Dincolo de tupeul tipic
unguresc, subliniat inclusiv de faptul că, recent, sicriul lui Nyiro
Joszef a fost adus la Cimitirul Naţional din Budapesta, unde a fost
organizată o ceremonie în memoria scriitorului nazist, mă întreb de ce
nu autorităţile române sunt cele care ar trebui să protesteze pe cale
diplomatică faţă de un asemenea demers.
Până acum, Diplomaţia română s-a rezumat la a arăta că “activitatea politică a lui Nyiro Jozsef din perioada 1941 – 1945 indică o atitudine de extremă dreaptă, antisemită şi de colaborare cu un regim fascist”. Lucrurile sunt mai ample, dar, aşa cum ne stă în fire, ne temem să punem degetul pe rană. În calitatea sa de parlamentar, Nyiro Jozsef a susţinut guvernul fascist al lui Szalasi Ferenc şi a participat la represalii împotriva populaţiei româneşti din Ardeal. După război, a reuşit să fugă în Spania, unde a şi dat, eroic, ortul popii în timp ce era căutat de Interpol, iar o javră de câine fekete îl lingea pe gură. Acum, după o jumătate de veac în care Cutia Pandorei a rămas închisă, tam – nisam, Guvernul şi Parlamentul de la Budapesta se implică direct în tentativa de reînhumare pe teritoriul României. Sigur, spiritele sunt din nou agitate pe axa Bucureşti – Budapesta, însă boala e veche şi era firesc ca, după o perioadă de acalmie, puroiul să ţîşnească iarăşi la suprafaţă. Totuşi, aici nu avem de a face doar cu diversiunea electorală a Partidului Civic Maghiar sau cu eternul “război rece” româno – unguresc, ci este vorba despre efectul letal al războiului de gherilă româno – român. Principala cauză a apariţiei unor asemenea situaţii tensionate este propria noastră pasivitate, izvorâtă din laşitate.
Febra cauzată de babesioza ungurească a început în 1990, când proaspăta putere de la Bucureşti, în frunte cu Ion Iliescu, a permis UDMR-ului să funcţioneze ca partid, deşi Uniunea nu a fost înregistrată nici pînă azi ca formaţiune politică. Acest fapt s-a datorat, în primul rând, presiunii exercitate de unele servicii secrete externe, dar a reprezentat şi o condiţie impusă încă dinaintea evenimentelor din decembrie ’89 de Laszlo Tokes colegilor săi conspiratori de la Bucureşti. De atunci şi pînă în zilele noastre, deşi sensibile la capitolul “unguri”, atât clasa politică românească dar mai ales societatea civilă au căzut victime toleranţei excesive, în speranţa că prostia şi iresponsabilitatea dau bine în Occident. Dacă politicienii şi activiştii de etnie maghiară sunt caracterizaţi de un tupeu sans frontiers, ei bine, românii au cedat pas cu pas în faţa şantajului. În nicio altă ţară din Europa şi din lume, o etnie nu se bucură de atâtea privilegii aşa cum se întâmplă cu ungurii în România. Acestea nu sunt, însă, privite ca şi concesii, favoruri de bun simţ, ba mai rău, etnicii maghiari le consideră drepturi inalienabile, încă insuficiente, astfel încât am ajuns în faza în care majoritatea să fie discriminată în folosul minorităţii. Ba mai mult, autorităţile de la Bucureşti au tolerat şi încă tolerează încălcarea grosolană a Constituţiei, întorcând capul la orice manifestare anti-naţională, indiferent că vorbim despre incidentele scandaloase de pe arenele de hochei din Miercurea Ciuc şi Gheorghieni, de umilirea constantă a românilor în localităţile de pe teritoriul ţării noastre (!!!) cu populaţie preponderent maghiară, sau despre accesele de demenţă paranoiacă ale lui Laszlo Tokes, un personaj dovedit ca agent străin şi care nu se sfieşte să declare public că acţionează împotriva intereselor statului naţional unitar român.
Pe de-o parte, ne-am obişnuit ca orice urmă de patriotism să fie înăbuşită din faşă, pe criteriul tembel al “anacronismului istoric” (deşi, dacă privim în curtea americanilor sau a ruşilor vom sesiza o atitudine diametral opusă), iar pe de altă parte, naţionalismul românesc contemporan se manifestă timid şi printr-o semiotică de stadion, în loc să capete o aură luminată, atât din punct de vedere ideologic, dar mai ales social. În acest context, nu ar trebui să mai mire pe nimeni faptul că ungurii ţin morţiş să îngroape sub nasul nostru ciorapii puturoşi ai lui Nyiro Jozsef, de ce nu şi cu onoruri, cu salve de tun şi cu un parastas de bun simţ, la care să se servească iobagi la tavă, cu ardei iute-n cur. Inevitabil, mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă acţiunea “filmului” s-ar fi petrecut în altă ţară, să zicem în Franţa, iar răposatul ar fi fost un colaborator vivace al regimului nazist de la Vichy… Mai mult ca sigur, n-ar fi existat nicio controversă, pentru că nimeni n-ar fi avut nici măcar tupeul să emită o asemenea pretenţie, care dincolo de absurditatea sa, e de fapt o diversiune menită să tulbure din nou apele, într-un context politic internaţional delicat.
România a devenit – prin grija politicienilor din ’90 încoace – o ţară a nimănui, un fel de sat fără câini, în care fiecare îşi permite orice. Iar asta, nu din vina ungurilor, a ruşilor sau a americanilor, ci a noastră. Mentalitatea de paşalâc se contopeşte frenetic cu goana după ciolan, iar celebrul “săru’ mâna” mioritic, prestat cu capu’n pământ, se asezonează teribil cu veşnicele compromisuri pe care politicienii neaoşi le-au făcut cu UDMR-ul şi în urma cărora trebuie să plătească. Scadenţa nu iartă, iar momentul pe care îl trăim azi era previzibil.
Nu mi-e teamă că locul în care ar urma să fie înmormântat acest scriitoraş de duzină ar putea deveni un loc de pelerinaj pentru câţiva dârlăi cu bube pe creier. Oricum, aşa cum spuneam mai sus, românii sunt de ani buni persecutaţi şi umiliţi în propria lor ţară, încât astfel de manifestări au ajuns să nu mai mire pe nimeni. Este vorba, însă, de o chestiune de principiu, de morală. În momentul în care, ca individ, dar mai ales ca popor, ţi-a dispărut mândria, nu te poţi aştepta ca alţii să te respecte. Ego-ul autentic românesc a crăpat cu mult înaintea lui Nyiro Jozsef. Zace undeva, într-un muzeu din Istanbul, alături de sabia lui Ştefan cel Mare, care nici măcar în zilele noastre n-a fost repatriată. Iată o situaţie la fel de încărcată din punct de vedere simbolic precum cea în care se găseşte şi “Tezaurul de la ruşi”… Din păcate, abia în momentul în care ne vom dezbăra de mentalitatea de slugă şi vom fi capabili să redeschidem şi aceste două subiecte (dar şi multe altele!) am putea emite pretenţii să fim respectaţi. Până atunci, pot să-l îngroape ungurii şi pe Attila, cu hunii lui şi cu toată slănina de sub şeile cailor, chiar la umbra Gorunului lui Horea, pentru că oricum n-ar mai conta. România e un loc viran.
Andrei Dicu
SURSA : RomaniaPress.ro
Până acum, Diplomaţia română s-a rezumat la a arăta că “activitatea politică a lui Nyiro Jozsef din perioada 1941 – 1945 indică o atitudine de extremă dreaptă, antisemită şi de colaborare cu un regim fascist”. Lucrurile sunt mai ample, dar, aşa cum ne stă în fire, ne temem să punem degetul pe rană. În calitatea sa de parlamentar, Nyiro Jozsef a susţinut guvernul fascist al lui Szalasi Ferenc şi a participat la represalii împotriva populaţiei româneşti din Ardeal. După război, a reuşit să fugă în Spania, unde a şi dat, eroic, ortul popii în timp ce era căutat de Interpol, iar o javră de câine fekete îl lingea pe gură. Acum, după o jumătate de veac în care Cutia Pandorei a rămas închisă, tam – nisam, Guvernul şi Parlamentul de la Budapesta se implică direct în tentativa de reînhumare pe teritoriul României. Sigur, spiritele sunt din nou agitate pe axa Bucureşti – Budapesta, însă boala e veche şi era firesc ca, după o perioadă de acalmie, puroiul să ţîşnească iarăşi la suprafaţă. Totuşi, aici nu avem de a face doar cu diversiunea electorală a Partidului Civic Maghiar sau cu eternul “război rece” româno – unguresc, ci este vorba despre efectul letal al războiului de gherilă româno – român. Principala cauză a apariţiei unor asemenea situaţii tensionate este propria noastră pasivitate, izvorâtă din laşitate.
Febra cauzată de babesioza ungurească a început în 1990, când proaspăta putere de la Bucureşti, în frunte cu Ion Iliescu, a permis UDMR-ului să funcţioneze ca partid, deşi Uniunea nu a fost înregistrată nici pînă azi ca formaţiune politică. Acest fapt s-a datorat, în primul rând, presiunii exercitate de unele servicii secrete externe, dar a reprezentat şi o condiţie impusă încă dinaintea evenimentelor din decembrie ’89 de Laszlo Tokes colegilor săi conspiratori de la Bucureşti. De atunci şi pînă în zilele noastre, deşi sensibile la capitolul “unguri”, atât clasa politică românească dar mai ales societatea civilă au căzut victime toleranţei excesive, în speranţa că prostia şi iresponsabilitatea dau bine în Occident. Dacă politicienii şi activiştii de etnie maghiară sunt caracterizaţi de un tupeu sans frontiers, ei bine, românii au cedat pas cu pas în faţa şantajului. În nicio altă ţară din Europa şi din lume, o etnie nu se bucură de atâtea privilegii aşa cum se întâmplă cu ungurii în România. Acestea nu sunt, însă, privite ca şi concesii, favoruri de bun simţ, ba mai rău, etnicii maghiari le consideră drepturi inalienabile, încă insuficiente, astfel încât am ajuns în faza în care majoritatea să fie discriminată în folosul minorităţii. Ba mai mult, autorităţile de la Bucureşti au tolerat şi încă tolerează încălcarea grosolană a Constituţiei, întorcând capul la orice manifestare anti-naţională, indiferent că vorbim despre incidentele scandaloase de pe arenele de hochei din Miercurea Ciuc şi Gheorghieni, de umilirea constantă a românilor în localităţile de pe teritoriul ţării noastre (!!!) cu populaţie preponderent maghiară, sau despre accesele de demenţă paranoiacă ale lui Laszlo Tokes, un personaj dovedit ca agent străin şi care nu se sfieşte să declare public că acţionează împotriva intereselor statului naţional unitar român.
Pe de-o parte, ne-am obişnuit ca orice urmă de patriotism să fie înăbuşită din faşă, pe criteriul tembel al “anacronismului istoric” (deşi, dacă privim în curtea americanilor sau a ruşilor vom sesiza o atitudine diametral opusă), iar pe de altă parte, naţionalismul românesc contemporan se manifestă timid şi printr-o semiotică de stadion, în loc să capete o aură luminată, atât din punct de vedere ideologic, dar mai ales social. În acest context, nu ar trebui să mai mire pe nimeni faptul că ungurii ţin morţiş să îngroape sub nasul nostru ciorapii puturoşi ai lui Nyiro Jozsef, de ce nu şi cu onoruri, cu salve de tun şi cu un parastas de bun simţ, la care să se servească iobagi la tavă, cu ardei iute-n cur. Inevitabil, mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă acţiunea “filmului” s-ar fi petrecut în altă ţară, să zicem în Franţa, iar răposatul ar fi fost un colaborator vivace al regimului nazist de la Vichy… Mai mult ca sigur, n-ar fi existat nicio controversă, pentru că nimeni n-ar fi avut nici măcar tupeul să emită o asemenea pretenţie, care dincolo de absurditatea sa, e de fapt o diversiune menită să tulbure din nou apele, într-un context politic internaţional delicat.
România a devenit – prin grija politicienilor din ’90 încoace – o ţară a nimănui, un fel de sat fără câini, în care fiecare îşi permite orice. Iar asta, nu din vina ungurilor, a ruşilor sau a americanilor, ci a noastră. Mentalitatea de paşalâc se contopeşte frenetic cu goana după ciolan, iar celebrul “săru’ mâna” mioritic, prestat cu capu’n pământ, se asezonează teribil cu veşnicele compromisuri pe care politicienii neaoşi le-au făcut cu UDMR-ul şi în urma cărora trebuie să plătească. Scadenţa nu iartă, iar momentul pe care îl trăim azi era previzibil.
Nu mi-e teamă că locul în care ar urma să fie înmormântat acest scriitoraş de duzină ar putea deveni un loc de pelerinaj pentru câţiva dârlăi cu bube pe creier. Oricum, aşa cum spuneam mai sus, românii sunt de ani buni persecutaţi şi umiliţi în propria lor ţară, încât astfel de manifestări au ajuns să nu mai mire pe nimeni. Este vorba, însă, de o chestiune de principiu, de morală. În momentul în care, ca individ, dar mai ales ca popor, ţi-a dispărut mândria, nu te poţi aştepta ca alţii să te respecte. Ego-ul autentic românesc a crăpat cu mult înaintea lui Nyiro Jozsef. Zace undeva, într-un muzeu din Istanbul, alături de sabia lui Ştefan cel Mare, care nici măcar în zilele noastre n-a fost repatriată. Iată o situaţie la fel de încărcată din punct de vedere simbolic precum cea în care se găseşte şi “Tezaurul de la ruşi”… Din păcate, abia în momentul în care ne vom dezbăra de mentalitatea de slugă şi vom fi capabili să redeschidem şi aceste două subiecte (dar şi multe altele!) am putea emite pretenţii să fim respectaţi. Până atunci, pot să-l îngroape ungurii şi pe Attila, cu hunii lui şi cu toată slănina de sub şeile cailor, chiar la umbra Gorunului lui Horea, pentru că oricum n-ar mai conta. România e un loc viran.
Andrei Dicu
SURSA : RomaniaPress.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu