Asupra ierarhizării universităţilor

Asupra ierarhizării universităţilor

de Andrei Marga

 

Ierarhizarea universităţilor (plasarea lor în diferite categorii şi, eventual, ordonarea lor) este un instrument util pentru autoevaluarea instituţională şi ameliorarea funcţională. Ierarhizarea academică este folosită astăzi şi pentru a lămuri candidaţii asupra celor mai bune şanse de studii ce le stau în faţă.

Pe de altă parte, există tendinţa de a transforma aceste ierarhizări în bază de decizii de politică educaţională, ceea ce este, cel puţin în anumite contexte, greşit. Nu este greşit într-un caz precum al Chinei, de exemplu, care şi-a propus să intre în elita mondială a universităţilor şi a pus în lucru o viziune, o susţinere materială şi umană corespunzătoare. Este greşit, de pildă, în România actuală, în care sistemul universitar se resimte de pe urma lipsei de rigoare (în 1990-1996 s-au înfiinţat universităţi după legislaţia SRL-urilor), reglementărilor greşite de aplicare a Declaraţiei de la Bologna (mai ales din 2005), politizării (de pildă, o „universitate" este astăzi susţinută fiind la originea unui partid de oportunişti) şi nepriceperii celor ce iau decizii la nivelul ţării (la rândul lor, mai curând politruci decât universitari sau cadre didactice mai degrabă prin efracţie).

Cât de greşit este ne dăm seama, încă o dată, citind documentul recent al European University Association, editat împreună cu fundaţiile Gulbenkian şi Robert Bosch, sub titlul „Global University Rankings and Their Impact" (2011) şi redactat de neobositul Andrejs Raujvargers (pe 80 de pagini, cu un concludent Executive Summary). Este un document ce prezintă diversele practici actuale ale ierarhizărilor (categorizărilor) de universităţi dintr-un punct de vedere lucid şi critic fecund.

Documentul merită evocat cu atât mai mult cu cât, recent, ministerul de resort din România a încercat o ierarhizare şi a ajuns la un eşec prevăzut (care i-a uimit şi pe martori oculari străini, stupefiaţi să vadă că universităţile sunt privite în România după criteriile politicii zilei!). Spus mai simplu, în România s-a încercat ierarhizarea (redusă apoi la o simplă categorizare), după ce s-au adunat informaţii (umflate de unii apropiaţi ai decidenţilor), după criterii înguste (listarea de articole ISI, în dauna veritabilelor inovaţii şi opere intelectuale) şi în urma unei analize lipsite de metodă (ce a modificat continuu criteriile, pentru a se scoate în faţă anumite instituţii). Să observăm mai îndeaproape abordarea European University Association.

Prima observaţie pe care documentul asociaţiei europene o face este aceea că ierarhizările internaţionale de până acum au cuprins cel mult 1.200 de universităţi (din 17.000 existente în lume), încât concludenţa lor rămâne chestionabilă. În plus, informaţiile care se utilizează în practica existentă a ierarhizărilor sunt selectate a priori, din puncte de vedere circumstanţiale. A rămas, în fapt, o discrepanţă între criteriul ierarhizării şi „principiul asigurării calităţii" (care este cel al „adecvării universităţii la scopul înfiinţării ei", aşadar „fitness for purpose"). O ierarhizare ar fi cu atât mai concludentă cu cât ar lărgi baza informaţională, care, în fapt, este inevitabil „sofisticată (sophisticated)". Ierarhizările care s-au făcut nu operează deocamdată cu o astfel de bază, fiind mai curând expresia alegerii, oarecum subiective, a indicatorilor. „Aceasta înseamnă că subiectivitatea instituţiei care face clasamentul determină nivelul de importanţă al indicatorilor. Cu alte cuvinte, punctajul rezultat reflectă conceptul de calitate al instituţiei care face ierarhizarea (This means that the rankings provider's subjective judgement determines which indicators are more important. In other words, the composite score reflects the ranking provider's concept of quality)."

Privind lucrurile sub alt aspect, documentul European University Association observă că ierarhizările de universităţi făcute până acum au luat drept criteriu „performanţa în cercetarea ştiinţifică". S-au îmbrăţişat în acest sens, de către unele ierarhizări, „indicatorii bibliometrici". Aceştia, deşi rămân inevitabil tendenţioşi, au avantajul că permit măsurători. „Indicatorii predării şi seminarizării" rămân însă în afara discuţiei. Se poate spune, de pildă, că acea „ratio" (raportul efectiv de studenţi - posturi didactice), adesea invocată, nu dă seama, totuşi, de calitatea învăţământului oferit de o universitate. Pe lângă învăţământ, aşadar alături de „predare (teaching)", trebuie luată în seamă „învăţarea (learning)".

Multe ierarhizări consideră drept criteriu principal publicaţiile ISI produse de universităţi. Documentul European University Association este rezervat şi net în evaluare: criteriul publicaţiilor amintite funcţionează până la un punct în ştiinţele naturii şi medicină, dar nu este relevant în ştiinţele sociale şi umanioare. În plus, citările, luate, de asemenea, ca indicator, sunt dependente de „cultura disciplinei", încât au o anumită relevanţă în ştiinţele naturii şi medicină, dar nu sunt concludente în cazul altor discipline, cu alt efectiv de publicaţii şi cu alt profil. „În ceea ce priveşte factorul de impact propriu-zis al citării, este important de remarcat faptul că ceea ce numim clasamente experte nu se aliniază perfect cu factorii de impact, cu precădere în ştiinţele sociale şi umaniste [...]. În domeniile respective şi în inginerie, alte surse, precum publicaţii şi lucrări, sunt de asemenea importante (Regarding the journal citation impact factor itself, it is important to note that, especially in social sciences and humanities, expert rankings do not correlate very well with impact factors [...]. In the above fields and in engineering, other sources, such as books and proceedings, are important as well)."

Se pot reţine mult mai multe idei din excelentul document recent publicat de European University Association. Nu insist acum asupra lor. Aş trage însă concluzia care se impune: comparându-le cu ceea ce se face în România actuală de către autorităţi, se poate spune că aici, la Carpaţi, se procedează din păcate invers, adică la opusul a ceea ce se gândeşte european.