Schimbări fără reformă
de Andrei Marga
În România ultimilor ani se anunţă zgomotos reforme pe care nimeni nu le-a gândit şi se plagiază în voie înfăptuiri ale guvernelor anterioare pentru a le prezenta drept lucruri noi. În rest, ţara este în evidentă derivă, sub tripla lovitură care vine dinspre incompetenţa guvernanţilor, dinspre grupurile de neisprăviţi care-i atacă pe profesioniştii care mai sunt în societate şi dinspre pasiva reacţie a oamenilor, care văd ceea ce se petrece, dar tac. Putem da multe exemple de reforme de mucava: „reforma" sistemului salarial, „reforma" pensiilor, „reforma statului" sunt eşecuri ale lunilor recente. Printre avortoni se află mult clamata lege a educaţiei naţionale şi reforma „statului social". Să le luăm pe rând:
1. Nu discut procedura ilegală (pentru o justiţie ce se respectă) de adoptare a legii (prin ocolirea dezbaterii publice şi a examinării parlamentare), care o face, într-o altă lume, nulă de drept. Mă opresc asupra a ceea ce promit suporterii legii, asupra a ceea ce este de fapt legea şi asupra a ceea ce rezultă din aplicarea ei.
Traian Băsescu opunea legea la ceea ce el numea „reforma Marga". Nu am orgoliul de a-mi da numele unei reforme, dar dacă preşedintele o spune atât de înverşunat, accept provocarea. Ei bine, toate măsurile acceptabile din lege (mă folosesc de inteligenta remarcă a unei personalităţi ieşene: „Tot ceea ce este bun în lege se află în reglementări vechi, iar ceea ce este nou este aberant"), repet: absolut toate măsurile acceptabile sunt luate (pastişate, copiate, cum vrem să spunem) din reglementările deja adoptate în 1996-2000, când s-a făcut reforma efectivă, care a permis închiderea cu succes a capitolului „Educaţie şi formare profesională" în negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană (deja în mai 2000). Să le enumerăm succint (pe cele mai importante, spre a nu obosi cititorul cu lucruri cunoscute sau care se pot citi în Andrei Marga, „Anii reformei 1996-2000", EFES, Cluj, 2007, 570 p., care listează măsurile reformatoare majore şi se află în bibliotecile principale ale lumii).
Curriculum la dispoziţia şcolii (vezi „Noul Curriculum Naţional", Bucureşti, 1999, editat de Dakmara Georgescu şi colab.), descongestionarea programelor şcolare, descentralizarea, reforma bacalaureatului, reforma evaluării cunoştinţelor, introducerea evaluării instituţionale, introducerea învăţământului la distanţă (vezi Legea învăţământului, 1999), educaţia antreprenorială, reforma învăţământului profesional (vezi Madlen Şerban, „Învăţământul profesional şi tehnic", 1998), discriminarea pozitivă pentru rromi, reabilitarea şcolilor, relansarea învăţământului rural, introducerea „clasei zero", extinderea autonomiei universitare (vezi Constantin Brătianu, „Planul strategic instituţional", 1999), introducerea echivalării diplomelor (vezi Daneila Gârbea, „Evoluţii recente...", 1999), finanţarea globală, transportul şcolar, depolitizarea şi multe altele sunt deja din 1996-2000. Se pot indica, cu precizie, legi, hotărâri de guvern, ordine de ministru care au consacrat astfel de reglementări, toate împreună dând conţinut reformei din 1996-2000.
Aberaţiile? Sunt nenumărate într-o lege record, cu 365 articole, cum este legea educaţiei a lui Băsescu. Iată câteva, enumerate doar (căci m-am pronunţat repetat asupra lor, iar mulţi oameni le-au observat deja): transformarea „clasei zero" în clasă obligatorie (când, de pildă, în SUA, este facultativă pentru părinţi), subordonarea şcolilor şi liceelor faţă de autorităţile locale (când, spre exemplu, în Franţa se vorbeşte de deplina autonomie a şcolilor), demontarea autonomiei universitare (când aceasta este o valoare a lumii civilizate, nu o măsură politică a unui guvern), pensionarea forţată a profesorilor universitari de vârf (când în SUA şi Canada nu sunt limite de vârstă, când Italia, Polonia, Danemarca, Marea Britanie, Germania, Israel şi numeroase alte ţări au ridicat vârsta activă a vârfurilor profesionale, iar Franţa şi alte ţări se pregătesc să o facă), politizarea făţişă a învăţământului (care nu are similitudini, oricât pare de ciudat, decât la Mussolini, Hitler, Stalin şi urmaşii lor). Reinstaurarea centralismului este anacronică.
Unde este reforma promisă de Traian Băsescu şi propagandiştii săi? Cei care au făcut vreodată reforme ştiu că o reformă presupune proiect discutat public, detalieri tehnice făcute competent, personal pregătit din timp, conducere pricepută, voinţă politică. Toate acestea lipsesc. În afară de încropelile unui grup - ce cuprinde şi unii plagiatori, carierişti trecuţi prin toate regimurile şi tineri fără cultură profesională -, nu există în puterea actuală vreun proiect de reformă a educaţiei demn de nume (să observăm, spre edificare, proiectele propriu-zise din SUA, Franţa, Germania, China şi din alte ţări). Specialiştii lipsesc - de la Cotroceni, trecând prin Palatul Victoria, la Ministerul Educaţiei: pretutindeni persoane insuficient cultivate, dar care pretind o valoare pe care nu o au. Efectivii specialişti ai ţării, evidenţiaţi şi distinşi de autorităţi şi jurii internaţionale, sunt împinşi la o parte de o adunătură care nu oferă mare lucru, afară de voinţa de a uzurpa funcţiile. Personalul chemat să execute reforma este activul partidelor ce guvernează. Conducerea reformei este pe mâna unor persoane care au cu cercetarea ştiinţifică ceea ce avem fiecare cu trecerea prin Dardanele şi care cunosc învăţământul precum cetăţeanul obişnuit cunoaşte Insulele Fiji! Voinţa politică nu este, evident, de reformă propriu-zisă, ci de exhibare de măsuri ale căror consecinţe rămân confuze.
Face legea educaţiei 2011 reformă? Putem răspunde concludent observând Ordinul nr. 3.753 din 9 februarie 2011, prin care ministrul Educaţiei aplică legea. Prima preocupare evidentă este schimbarea directorilor de şcoli: aceştia devin delegaţi şi, cu aceasta, dependenţi de cei care îi numesc. A doua preocupare este epurarea profesorilor de vârf (probabil peste 2.000) din universităţi. A treia este pregătirea preluării unor universităţi în dauna celor care au luat în serios autonomia universitară şi au refuzat încolonarea. A patra este aplicarea unor aşa-zise „incompatibilităţi", ignorând sursele majore de corupere şi fără a observa că din 2005 încoace s-a realizat, sub deviza luptei anticorupţie, cel mai corupt sistem din istoria recentă. Aşadar, schimbări fără reformă - acestea sunt realizările de astăzi în educaţia din România!
În „Le Monde" (9 februarie 2011, la p.9), fostul prim-ministru al Franţei Jean-Piere Raffarin vorbeşte de „la bataille de l'intelligence" în care sunt angajate ţările lumii. Cu ce vine România de astăzi în „bătălia inteligenţei"? Evident, vine cu o copiere a măsurilor reformei de acum peste zece ani, vine fără proiect şi cu o lege care politizează învăţământul, vine cu abordările cele mai diletante de la Aneta Spornic încoace, vine cu distrugerea specialiştilor şi, inevitabil, a programelor competitive. România vine, în alte cuvinte, cu autospolierea resurselor.
Cum va putea ţara noastră să facă faţă „bătăliei inteligenţelor" se poate anticipa. În 1999, România era invitată la Paris, Berlin, Washington DC, Beijing pentru a-şi prezenta reforma educaţiei, iar reprezentanţii ei au intrat în revistele şi editurile de prim-plan din lume. Astăzi ţara noastră abia dacă ţine pasul cu Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi alte ţări lovite de conflictele istoriei recente, iar ceea ce se face în România este privit cu condescendenţă.
2. Reforma „statului social" este altă vorbă goală în politica românească de azi. Pentru a dovedi că deja la conducerea ţării nu se înţelege problema să revenim la fapte, fie şi pe scurt.
„Statul social" este statul în care sistemul asigurărilor sociale (educaţie, sănătate, şomaj, pensionare) funcţionează astfel încât nici un cetăţean nu cade în afara plasei sociale. Este un stat care produce suficient de mult încât performanţa asigurării bazei vieţii fiecăruia să se atingă fără dificultăţi. Acest stat - numit în franceză „l'état providence", în germană „Wohlfahrtstaat", în engleză „Welfarestate" - a început, istoriceşte vorbind, cu Bismarck şi Keynes, care, fără a fi socialişti, au promovat ideea unei plase sociale asiguratorii. Pierre Rosanvallon a descris în detalii (în „La crise de l'Etat –providence", Seuil, Paris, 1992, şi „La nouvelle question sociale. Repenser l'Etat providence", Seuil, Paris, 1995) statul social. Conducerea actuală a României - necunoscând domeniul - nu ştie cum se pune problema „statului social" şi debitează idei care duc, în fapt, spre un trecut funest, ca gen proxim.
Nu este nicidecum vorba, în Europa, de a părăsi „statul social". Acesta este ancorat, pe urmele vestitei „soziale Marktwirtschaft" a lui Adenauer-Erhardt, în înseşi acordurile de la baza Uniunii Europene. Şefi de astăzi ai administraţiei de la Bucureşti, se vede bine, nu înţeleg în profunzime documentele pe care le-au semnat. Este vorba acum, în orice caz, cel puţin în ţări ale Europei, de a reconstrui „statul social". Nu fac în acest loc şi în acest moment teoria. Spun doar că este vorba de a lua în seamă două fapte de importanţă crucială. Pe de o parte, „statul social", pe care istoria ni l-a transmis, trebuie reconstruit (nu părăsit, cum cred autorităţile de la Bucureşti), căci sistemul de impozite existent nu-l poate susţine. Pe de altă parte, „statul social" trebuie refăcut pe un sistem nou de impozite selective şi universalizate, care nu are, însă, de a face cu impozitele ce strivesc iniţiativa. Este vorba, trebuie accentuat, de un nou sistem de impozite, nu neapărat de mărirea impozitelor existente.
Mai devreme decât de orice, discuţia serioasă din Europa de astăzi nu este despre „statul social", ci despre capacitatea unei administraţii de a pune în mişcare producerea de bunuri într-o societate. Numai după lămurirea acestei capacităţi se poate discuta fructuos despre „statul social". În România se discută astăzi cam după ureche chestiunea „statului social". Discuţia se face oricum înainte de a se observa că actuala administraţie a ţării nu numai că a dus la criza de subproducţie (în era supraproducţiei agricole şi industriale!), dar nu poate scoate ţara din criză. În schimb, administraţia taie nechibzuit şi inutil achiziţiile istorice ale „statului social".
1. Nu discut procedura ilegală (pentru o justiţie ce se respectă) de adoptare a legii (prin ocolirea dezbaterii publice şi a examinării parlamentare), care o face, într-o altă lume, nulă de drept. Mă opresc asupra a ceea ce promit suporterii legii, asupra a ceea ce este de fapt legea şi asupra a ceea ce rezultă din aplicarea ei.
Traian Băsescu opunea legea la ceea ce el numea „reforma Marga". Nu am orgoliul de a-mi da numele unei reforme, dar dacă preşedintele o spune atât de înverşunat, accept provocarea. Ei bine, toate măsurile acceptabile din lege (mă folosesc de inteligenta remarcă a unei personalităţi ieşene: „Tot ceea ce este bun în lege se află în reglementări vechi, iar ceea ce este nou este aberant"), repet: absolut toate măsurile acceptabile sunt luate (pastişate, copiate, cum vrem să spunem) din reglementările deja adoptate în 1996-2000, când s-a făcut reforma efectivă, care a permis închiderea cu succes a capitolului „Educaţie şi formare profesională" în negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană (deja în mai 2000). Să le enumerăm succint (pe cele mai importante, spre a nu obosi cititorul cu lucruri cunoscute sau care se pot citi în Andrei Marga, „Anii reformei 1996-2000", EFES, Cluj, 2007, 570 p., care listează măsurile reformatoare majore şi se află în bibliotecile principale ale lumii).
Curriculum la dispoziţia şcolii (vezi „Noul Curriculum Naţional", Bucureşti, 1999, editat de Dakmara Georgescu şi colab.), descongestionarea programelor şcolare, descentralizarea, reforma bacalaureatului, reforma evaluării cunoştinţelor, introducerea evaluării instituţionale, introducerea învăţământului la distanţă (vezi Legea învăţământului, 1999), educaţia antreprenorială, reforma învăţământului profesional (vezi Madlen Şerban, „Învăţământul profesional şi tehnic", 1998), discriminarea pozitivă pentru rromi, reabilitarea şcolilor, relansarea învăţământului rural, introducerea „clasei zero", extinderea autonomiei universitare (vezi Constantin Brătianu, „Planul strategic instituţional", 1999), introducerea echivalării diplomelor (vezi Daneila Gârbea, „Evoluţii recente...", 1999), finanţarea globală, transportul şcolar, depolitizarea şi multe altele sunt deja din 1996-2000. Se pot indica, cu precizie, legi, hotărâri de guvern, ordine de ministru care au consacrat astfel de reglementări, toate împreună dând conţinut reformei din 1996-2000.
Aberaţiile? Sunt nenumărate într-o lege record, cu 365 articole, cum este legea educaţiei a lui Băsescu. Iată câteva, enumerate doar (căci m-am pronunţat repetat asupra lor, iar mulţi oameni le-au observat deja): transformarea „clasei zero" în clasă obligatorie (când, de pildă, în SUA, este facultativă pentru părinţi), subordonarea şcolilor şi liceelor faţă de autorităţile locale (când, spre exemplu, în Franţa se vorbeşte de deplina autonomie a şcolilor), demontarea autonomiei universitare (când aceasta este o valoare a lumii civilizate, nu o măsură politică a unui guvern), pensionarea forţată a profesorilor universitari de vârf (când în SUA şi Canada nu sunt limite de vârstă, când Italia, Polonia, Danemarca, Marea Britanie, Germania, Israel şi numeroase alte ţări au ridicat vârsta activă a vârfurilor profesionale, iar Franţa şi alte ţări se pregătesc să o facă), politizarea făţişă a învăţământului (care nu are similitudini, oricât pare de ciudat, decât la Mussolini, Hitler, Stalin şi urmaşii lor). Reinstaurarea centralismului este anacronică.
Unde este reforma promisă de Traian Băsescu şi propagandiştii săi? Cei care au făcut vreodată reforme ştiu că o reformă presupune proiect discutat public, detalieri tehnice făcute competent, personal pregătit din timp, conducere pricepută, voinţă politică. Toate acestea lipsesc. În afară de încropelile unui grup - ce cuprinde şi unii plagiatori, carierişti trecuţi prin toate regimurile şi tineri fără cultură profesională -, nu există în puterea actuală vreun proiect de reformă a educaţiei demn de nume (să observăm, spre edificare, proiectele propriu-zise din SUA, Franţa, Germania, China şi din alte ţări). Specialiştii lipsesc - de la Cotroceni, trecând prin Palatul Victoria, la Ministerul Educaţiei: pretutindeni persoane insuficient cultivate, dar care pretind o valoare pe care nu o au. Efectivii specialişti ai ţării, evidenţiaţi şi distinşi de autorităţi şi jurii internaţionale, sunt împinşi la o parte de o adunătură care nu oferă mare lucru, afară de voinţa de a uzurpa funcţiile. Personalul chemat să execute reforma este activul partidelor ce guvernează. Conducerea reformei este pe mâna unor persoane care au cu cercetarea ştiinţifică ceea ce avem fiecare cu trecerea prin Dardanele şi care cunosc învăţământul precum cetăţeanul obişnuit cunoaşte Insulele Fiji! Voinţa politică nu este, evident, de reformă propriu-zisă, ci de exhibare de măsuri ale căror consecinţe rămân confuze.
Face legea educaţiei 2011 reformă? Putem răspunde concludent observând Ordinul nr. 3.753 din 9 februarie 2011, prin care ministrul Educaţiei aplică legea. Prima preocupare evidentă este schimbarea directorilor de şcoli: aceştia devin delegaţi şi, cu aceasta, dependenţi de cei care îi numesc. A doua preocupare este epurarea profesorilor de vârf (probabil peste 2.000) din universităţi. A treia este pregătirea preluării unor universităţi în dauna celor care au luat în serios autonomia universitară şi au refuzat încolonarea. A patra este aplicarea unor aşa-zise „incompatibilităţi", ignorând sursele majore de corupere şi fără a observa că din 2005 încoace s-a realizat, sub deviza luptei anticorupţie, cel mai corupt sistem din istoria recentă. Aşadar, schimbări fără reformă - acestea sunt realizările de astăzi în educaţia din România!
În „Le Monde" (9 februarie 2011, la p.9), fostul prim-ministru al Franţei Jean-Piere Raffarin vorbeşte de „la bataille de l'intelligence" în care sunt angajate ţările lumii. Cu ce vine România de astăzi în „bătălia inteligenţei"? Evident, vine cu o copiere a măsurilor reformei de acum peste zece ani, vine fără proiect şi cu o lege care politizează învăţământul, vine cu abordările cele mai diletante de la Aneta Spornic încoace, vine cu distrugerea specialiştilor şi, inevitabil, a programelor competitive. România vine, în alte cuvinte, cu autospolierea resurselor.
Cum va putea ţara noastră să facă faţă „bătăliei inteligenţelor" se poate anticipa. În 1999, România era invitată la Paris, Berlin, Washington DC, Beijing pentru a-şi prezenta reforma educaţiei, iar reprezentanţii ei au intrat în revistele şi editurile de prim-plan din lume. Astăzi ţara noastră abia dacă ţine pasul cu Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi alte ţări lovite de conflictele istoriei recente, iar ceea ce se face în România este privit cu condescendenţă.
2. Reforma „statului social" este altă vorbă goală în politica românească de azi. Pentru a dovedi că deja la conducerea ţării nu se înţelege problema să revenim la fapte, fie şi pe scurt.
„Statul social" este statul în care sistemul asigurărilor sociale (educaţie, sănătate, şomaj, pensionare) funcţionează astfel încât nici un cetăţean nu cade în afara plasei sociale. Este un stat care produce suficient de mult încât performanţa asigurării bazei vieţii fiecăruia să se atingă fără dificultăţi. Acest stat - numit în franceză „l'état providence", în germană „Wohlfahrtstaat", în engleză „Welfarestate" - a început, istoriceşte vorbind, cu Bismarck şi Keynes, care, fără a fi socialişti, au promovat ideea unei plase sociale asiguratorii. Pierre Rosanvallon a descris în detalii (în „La crise de l'Etat –providence", Seuil, Paris, 1992, şi „La nouvelle question sociale. Repenser l'Etat providence", Seuil, Paris, 1995) statul social. Conducerea actuală a României - necunoscând domeniul - nu ştie cum se pune problema „statului social" şi debitează idei care duc, în fapt, spre un trecut funest, ca gen proxim.
Nu este nicidecum vorba, în Europa, de a părăsi „statul social". Acesta este ancorat, pe urmele vestitei „soziale Marktwirtschaft" a lui Adenauer-Erhardt, în înseşi acordurile de la baza Uniunii Europene. Şefi de astăzi ai administraţiei de la Bucureşti, se vede bine, nu înţeleg în profunzime documentele pe care le-au semnat. Este vorba acum, în orice caz, cel puţin în ţări ale Europei, de a reconstrui „statul social". Nu fac în acest loc şi în acest moment teoria. Spun doar că este vorba de a lua în seamă două fapte de importanţă crucială. Pe de o parte, „statul social", pe care istoria ni l-a transmis, trebuie reconstruit (nu părăsit, cum cred autorităţile de la Bucureşti), căci sistemul de impozite existent nu-l poate susţine. Pe de altă parte, „statul social" trebuie refăcut pe un sistem nou de impozite selective şi universalizate, care nu are, însă, de a face cu impozitele ce strivesc iniţiativa. Este vorba, trebuie accentuat, de un nou sistem de impozite, nu neapărat de mărirea impozitelor existente.
Mai devreme decât de orice, discuţia serioasă din Europa de astăzi nu este despre „statul social", ci despre capacitatea unei administraţii de a pune în mişcare producerea de bunuri într-o societate. Numai după lămurirea acestei capacităţi se poate discuta fructuos despre „statul social". În România se discută astăzi cam după ureche chestiunea „statului social". Discuţia se face oricum înainte de a se observa că actuala administraţie a ţării nu numai că a dus la criza de subproducţie (în era supraproducţiei agricole şi industriale!), dar nu poate scoate ţara din criză. În schimb, administraţia taie nechibzuit şi inutil achiziţiile istorice ale „statului social".
| Andrei Marga |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu