In sfârșit un cap limpede ! Îți mulțumesc și te felicit Alina.

Copiii sunt normali. Educatia nu

11 Iulie 2011 - Alina Mungiu Pippidi

Educaţia preuniversitară e în sfîrşit în faliment declarat. A cui e vina? Deşi de obicei sînt cam singură atunci cînd critic poporul nostru contraselectat în ultimii douăzeci de ani, văd acum că foarte multe voci au ajuns la concluzia finală: de vină sunt elevii, nişte loaze, şi profesorii lor, nişte corupţi. Soluţia e mai puţin evidentă decît diagnosticul acesta radical: să revenim la şcoala de opt ani? Sau poate la patru? Sau poate la dictatură, dat fiind că numai libertatea a slobozit deodată relele instincte, ştiut fiind că pe timpul lui Ceauşescu nu stăteam chiar atît de prost?

Fals, şi fals, şi fals. Să încep cu sfîrşitul. Stăteam deja foarte prost pe timpul lui Ceauşescu: obiceiul de a trişa bacul provenea direct din irelevanţa şi proasta concepţie a acestui examen, şi după o scurtă paranteză vechile inadecvări văd că s-au reluat. Orice student în politici publice văzînd cifra catastrofală de 55% picaţi va spune că e un eşec de sistem. Or fi contraselectaţi în România profesorii, miniştrii educaţiei, criticii literari sau ziariştii, în sensul că cei mai buni care puteau face aceste meserii au plecat toţi în ţări mai de succes: dar elevii nu. Lăsînd de o parte ruralul, unde elevii au pur şi simplu cele mai proaste condiţii din Europa, copiii sunt rezultatul unei distribuţii genetice normale, iar dacă şcoala produce 55% rebut, trebuie revizitat modul de a face şcoala, nu libertatea sau inteligenţa elevilor. Numai cine nu este pedagog, şi anume într-o şcoală democratică, poate să afirme că eşecul a 55% dintre elevi e problema lor. Sînt profesor de cinsprezece ani, nu am făcut niciodată prezenţa, considerînd că dacă studenţii mei nu vin e din vina mea că nu organizez o clasă interesantă. Sarcina mea nu e să-i pic, nici să le arăt că ştiu mai mult ca ei – vorba aceea, nimic mai natural – ci să-i învăţ. Dacă nu reuşesc, e un eşec al meu ,mai mare decît al lor, pentru că nu există pe lume tineri care nu pot învăţa. Performanţa mea la universitate e evaluată de studenţi, salariul meu depinde de evaluarea lor dacă au învăţat ceva de la mine sau nu, şi deşi toţi studenţii mei, în România şi în străinătate au fost invitaţi să îmi spună pe nume din prima clasă, ştiu sigur că nu m-au respectat mai puţin din cauza asta. Educaţia e o relaţie între oameni, nu un vaccin în care veterinarul leagă animalul de stîlp şi îl înjectează cu sila. Mi-a fost destul să văd, din pură întîmplare, subiectele la limba română de anul acesta, stupide şi irelevante (nici măcar dificile, cum dificil nu e nici mersul în patru labe dacă te antrenezi, numai că nu ai de ce să mergi în patru labe) ca să pricep că examenul de bac nu a fost picat de majoritatea elevilor, ci de sistemul de învăţămînt. Pentru că nimic din competenţele pe care le presupuneau acele subiecte la română nu avea legătură cu exigenţele de la Lisabona pe care trebuie să le satisfacă un stat european pentru a dezvolta o economie bazată pe cunoaştere (cu puţin sadism, să ne închipuim cum ar explica asta autorii subiectelor şi cîţi ar pica la test), şi nici cu bunul simţ. Nu de aşa ceva are nevoie societatea românească,  în care angajatorii nu găsesc un om să scrie o invitaţie sau o cerere într-o română rezonabilă, ce să mai spun de un raport de activitate sau un plan de afaceri.

Elevii nu pot fi de vină pentru inadecvarea societăţii noastre ca model bazat pe merit, în care face să înveţi, cînd şeful statului e primul care se laudă că n-a prea dat pe la şcoală şi asta nu l-a împiedicat să aibă mare succes în viaţă. Bunele rezultate la şcoală, presupunînd că aceasta ar fi bună şi obiectivă, nu prea se corelează cu bunele rezultate în viaţă dacă elevul alege să rămînă în România. Dar lăsînd acum deoparte problema generală, să descriem cele trei inadecvări majore ale educaţiei preuniversitare înseşi în ansamblul ei, incluzînd în asta reformele recente şi mai vechi. Prima e cea democratică. A doua e cea economică şi a treia e cea socială. Ele se leagă între ele.

În primul rînd, concepţia noastră asupra şcolii rămîne autoritară; vedem elevii ca pe nişte supuşi mici şi natural recalcitranţi, care nici nu au voie în şcoală decît pe scări separate, ceea ce ne face să ratăm întreaga noastră abordare pedagogică. Nimeni nu învaţă bine cu sila. Buna educaţie se fondează pe interes, fie că e vorba de interesul de a învăţa o meserie sau de a te distra. Eu nu am reuşit niciodată să învăţ vreun joc de cărţi pentru că nu am avut niciodată timp să pierd cu jucatul cărţilor, dar jocuri complicate (whist, bridge) sînt învăţate de orice elev în tabăra de vară, unde e în interesul lui să se distreze cu colegii. În loc să vedem Internetul ca o pacoste, ia imaginaţi-vă că teza la geografie ar fi: numiţi un traseu alternativ prin care căpitanul Cook putea ajunge în Polinezia, dintr-un teanc de subiecte de acelaşi gen. Elevii s-ar năpusti pe Google să afle pe unde a fost căpitanul Cook, pe urmă ar trebui să răscolească globul să vadă pe unde ar fi putut ajunge. Oare scopul nu ar fi atins, şi încă în mod pasionant? Părinţii nu ar fi mai cointeresaţi dacă ar înţelege în sfîrşit de ce învaţă elevii ceea ce învaţă? Din cîte am auzit, lumea se bate pe engleză sau alte materii cu reputaţia că aduc succes în viaţă. Există elevi care învaţă de dragul de a învăţa şi cărora le priesc competiţiile (mie mi-ar fi plăcut toată viaţa să fie un examen, de exemplu). Scriitorul meu favorit, J.R.R. Tolkien, la paisprezece ani cîştiga concursul interşcolar de dezbatere în latină, şi strămoşii lui nu erau romani ca ai noştri– dar pentru majoritatea oamenilor interesul e cel mai solid temei al educaţiei şi şcoala trebuie organizată ca orice se predă să fie interesant şi folositor – sau au dreptate să nu înveţe cei care nu învaţă. Obstacolul principal în calea unei asemenea organizări este tot statul, care reglementează strict programele şi chiar manualele prin nişte imbecili canonici, aceiaşi sub fiecare nou ministru, în loc să pună doar nişte exigenţe clare pentru absolvire şi în rest să lase libertatea organizării profilelor şi metodelor de predare. Cine a întrebat vreodată pe angajatorii din România de ce fel de absolvenţi au nevoie? De produsele unui sistem autoritar şi ierarhic nu are de fapt nevoie nimeni, că şi armata obligatorie de pe vremea comunismului s-a desfiinţat. Pe vremea cînd predam în România, în general studenţi de clasă mijlocie, sechelele şcolii erau clare. Îmi lua două trimestre să învăţ studenţii să pună întrebări sau să dea dovadă de minimă iniţiativă pentru că ieşeau din clase organizate ca mici dictaturi în care rolul dezbaterii era zero. Limba română era un dezastru absolut, iar ca să atrag studenţii la clasele mele de statistică făceam scamatorii peste scamatorii, că le era o frică mortală de algebră, destul de elementară de altfel.

O studentă doctorală de a mea la Berlin face o teză despre alfabetizarea  financiară, studiind mişcări precum Caritas sau FNI, şi căutînd soluţii prin care guvernele ar putea remedia decenii în care populaţiile lor nu au fost educate în cele mai elementare noţiuni de finanţe personale. E o enormă problemă să ai o populaţie de milioane care ia credite de la bancă, dar care nu ar putea calcula rata dobînzii, pentru că profesorul de matematică la ora de probabilitate nu le-a spus că la asta serveşte. Cum ar arăta un subiect la mate care ar suna aşa: calculează rata de leasing la Volkswagenul Tuareg pe care ţi-l doreşti presupunînd că costul total al maşinii de... Cît ar trebui să cîştigi pe lună vreme de cîţi ani pentru a achita integral maşina? Pariem că, dacă acest gen de probleme ar cădea la teze, ar exista o rată mult mai bună de promovare şi angajatorii ar primi nişte oameni ceva mai pregătiţi să producă ceva în economia asta nenorocită? Aceasta e inadecvarea economică a şcolii, care nu ia în considerare ce vor face aceşti copii în viaţă şi nu adaptează conţinutul la viaţa de zi cu zi.

În sfîrşit, a treia inadecvare este cea socială, la fel de dramatică şi strîns înrudită  cu celelalte. Comunismul a promovat nu doar o educaţie autoritară şi abstractă, ci şi una în care asocierea spontană era înlocuită cu mobilizarea forţată. Organizaţiile de pionieri au dispărut, dar ele nu au fost înlocuite cu nimic. Oamenii nu se asociază nici măcar informal, pentru pescuit sau mers la munte: maxim zece la sută o fac. Or, vă pot spune ferm din o mie de studii statistice şi antropologice, fără acţiune colectivă nu există capitalism şi bună guvernare, acest gen de individualism meschin în care excelează societăţile de supravieţuire le opreşte să evolueze. Asta nu se învaţă din cărţi, tot aşa cum nu prinzi credinţa la ora de religie, comunicarea la ora de comunicare, etc (autorii manualelor de educaţie civică au format la fel de rapid o mafie a manualelor ca şi ceilalţi autori), ci făcînd. Perioada de şcoală trebuie să fie aceea în care oamenii tineri învaţă să coopereze, făcînd sport (de echipă!), excursii, cor, dans, activităţi civice, presă, montat teatru, organizat concerte, gătit, protestat, orice! de la materii la activităţile extraşcolare efortul trebuie să fie de a forma echipe care să construiască ceva împreună! Un milion de oameni care aduc fiecare o cărămidă pentru a construi o catedrală devin o comunitate, sau făuresc o naţiune. Un milion de oameni care se uită la TV cum, din banii lor, politicieni veroşi dau tainul la biserică să pună de o ”catedrală a neamului” sînt nimic, un milion de gîngănii cu telefon celular care vor fi striviţi.

Școala trebuie deci să facă trei lucruri: să înveţe pe fiecare să se descopere ca individ şi să-l îndrume spre ce poate face mai bine (istoric, şcoala vocaţională, nu universitatea a făcut din Germania cea mai mare putere economică din Europa), să ofere fundamentele existenţei sale economice, şi să îl facă o piesă de bază a comunităţii, nu una care nu se lipeşte de nimic. Sarcina unui minister al educaţiei ar fi să construiască un consens asupra competenţelor cu care elevii trebuie să termine şcoala (cu angajatorii şi părinţii) şi acea testare naţională a standardelor (printr-un examen unic la ieşire, de tip SAT, un test grilă de la istorie la matematică, care ar servi şi la admiterea în ciclul următor), lăsînd însă mult mai liberă organizarea fiecărei şcoli, intervenind doar pentru a corecta marile diferenţe structurale, de exemplu între rural şi urban. Talente pedagogice şi organizatorice există, părinţi în căutare de şcoli care să-i facă ”oameni” pe copiii lor, la fel. Reformele micro repetate din ultimii douăzeci de ani, promovate de oameni care nu văd ridicolul situaţiei (mai multe camere de supraveghere decît conexiuni Internet, e antologic!) au stricat mai mult decît au ajutat.

Tristeţea e că eu nu cunosc nici un copil care să meargă la şcolile astea. Copiii cunoscuţilor mei din România merg la şcoala germană, sau franceză, sau americană, asta în situaţia în care nu pleacă rapid în Occident la o prep school chiar dinainte de colegiu. Asta arată, o dată în plus, cum România privilegiată (prin faimă sau proprietăţi recuperate, că eu nu cunosc nou îmbogăţiţi)  se separă pe tăcute, lăsînd în urmă România de rînd, cea fără voce, prinsă în cercul vicios al imposturii sau indiferenţei. Cu atît mai dramatic cu cît asta e România care rămîne, că nu are unde se duce.