de Melania Mandas Vergu | Jul 6, 2011
De sus până jos, pe fibra lăuntrică, România este parcursă de şocul unui bacalaureat dezastruos. Lamentările curg pe ecranele televizoarelor şi în paginile ziarelor, şi pentru o clipă – ce nu durează totuşi mai mult de 24 de ore – societatea românească pare a înmărmuri: mai puţin de jumătate din producţia de posibili bacalaureaţi ai anului 2011 au dat-o în bară cu graţie şi metodă şi n-au obţinut mediocrul 6,00 de promovare.
Lacrimi grele curg, mai cu seamă pe obrajii părinţilor, dar şi ai adolescenţilor care au luat atât de dur contact cu propria lor valoare profesională. „Meseria“ tinerilor de 17, 18 ani a fost, timp de 12 ani de studiu, aceea de a învăţa. La examenul maturităţii 44,47% dintre aceşti flăcăi şi fete, buni să spargă munţii în pumni, nu au vlagă nici măcar să capete un 5 sau 6 la o lucrare cu cerinţe medii de limbă şi literatură română sau matematică.
Nu mă impresionează nicicum cohorta de miniştri ce se perindă prin studiourile televiziunilor încercând să dea vina pe oricine şi orice, de la preşedintele ţării, la femeia de serviciu din şcoală, care n-a aruncat otreapa de şters pe jos pe camera de filmare, ca să poată copia „micuţii“.
Este inutil şi grotesc să vii acum, după ce în mandatul tău nu te-ai omorât să faci prea mult bine şcolii şi să încerci tot felul de eschive, cum la fel de grotesc este şi să te împăunezi precum fazanul că ai întronat cinstea şi corectitudinea instalând nişte amărâte de camere web şi că, de la tine încolo toate sunt şi vor fi adevărate, curate, minunate.
Cunosc bine şcoala românească şi tocmai pentru că o cunosc, mă apasă greu această ploaie de gheaţă a bacului 2011. Încerc să judec la rece şi să spun că primul gest normal, într-o ţară normală, al unui ministru normal, al unei Educaţii normale, după un asemenea rezultat, ar fi fost demisia.
Sigur aceasta nu rezolvă problema, fiindcă, noi, în România, avem sfânta meteahnă de a nu învăţa nimic din ceea ce ni se întâmplă.
Cred că rezultatul bacalaureatului este singurul real, singurul adevărat, dintr-un şir destul de lung de rezultate trucate.
Se compară frenetic procentele ultimilor zece ani, se titrează că rezultatele de la bacalaureat sunt cele mai mici din istoria învăţământului.
Nu ştiu dacă sunt într-adevăr cele mai mici, ştiu însă cu foarte mare precizie că sunt cât se poate de apropiate de adevăratul nivel al şcolii româneşti.
Până la urmă acesta-i crudul adevăr: jumătate dintre liceeni nu sunt capabili să susţină examenul vieţii lor şi să-l promoveze, din prima. Să-i acuzi că nu învaţă, că sunt generaţia superficialităţii, a domnului Google şi a doamnei Facebook, reprezintă pierdere de vreme şi, în fond, înseamnă să susţii că timpul şi realitatea mileniului acestuia ar trebui suprimate, fiindcă nu suntem capabili să găsim şi antidotul unei dezvoltări informaţionale ale cărei consecinţe nu le cunoaştem. Să pui totul doar în spinarea şi aşa cocârjată a şcolii, înseamnă să baţi câmpii politicianist şi să nu înţelegi cât şi cum face faţă şcoala, ca sistem, realităţii sociale.
Ne putem supăra pe oricine, de la Dumnezeu, la ridicolii miniştri, care dovedesc încă o dată, cât de tare îi doare inima de ceea ce se întâmplă cu învăţământul românesc.
Să scrii că subfinanţarea, dispreţul faţă de carte, cultivat cu obstinaţie de clasa politică, dar nu numai, să aminteşti că această generaţie este prima care a învăţat după curricumulum „modernizat“ şi „dezvoltat“ în ultimii 12 ani de domni şi doamne miniştrii, e de prisos.
Nu la fel de prisos este însă să spui că, dacă în 2000 reuşeam să schimbăm legea educaţiei, poate astăzi nu ne-am mai fi lamentat atât. Dacă nu ne-am fi bălăcărit atât, timp de mai bine de 10 ani, şi-am fi pus osul la treabă, schimbând viziunea şi metoda, curricumulum şi evaluarea, examenele şi sistemul de orientare şcolară şi profesională, sigur, azi n-am mai fi fost oripilaţi.
Dacă pricepeam că plusând atât doar pe filiera teoretică, ajungem să „producem“ rataţi fără diplomă al filierei profesionale şi tehnice, n-am fi constatat că întregul lot de absolvenţi ai şcolii ce-i învaţă, măcar teoretic, meserie pe tinerii României se află în colaps. Marii pierdanţi sunt aceşti 110.000 de tineri – în cea mai mare parte absolvenţi de grupuri şcolare - fiindcă ei nu ştiu nici meserie, nici niscaiva cultură generală nu au. Dacă din 2000, încoace, reuşeam să dăm şcolii 6% din PIB, fără tot felul de jonglerii şi minciuni, să reciclăm toată dăscălimea, să fim atenţi la cum îi formăm pe dascălii tineri, poate nu ne afundam în prăpastia aceasta jenantă. N-am înţeles niciodată deplin rostul bocitoarelor la o înmormântare. Sigur, ele exprimă pentru noi toţi, jalea, tristeţea, deznădăjduirea, pustiul lăsat de dispariţia celui dus. Plâng la comandă, pentru ca, după ultimul ţipăt sfâşietor, să râdă în hohote, la cine ştie ce glumă.
Cam aceasta este şi imaginea pe care o am astăzi, după bac.
Bocitoarele dau culoare înmormântării. Se vede frumos cum ne smiorcăim, dă bine, e de bonton să ne smulgem hainele de pe noi.
Sărmani farisei, suntem blindaţi de cinism şi prostie.
Până la urmă, viaţa trebuie să meargă înainte. Cei 110.000 de elevi picaţi trebuie să înveţe, să-şi dea, dacă vor, bacalaureatul. Profesorii lor trebuie să înţeleagă că nu mai merge cu scuza „de atâţia bani, atâta peşte“, părinţii poate se vor dezmetici şi vor pricepe că la şcoală copilul merge să înveţe ceva, nu să ia o diplomă.
Iar ministeriabilii? Mi-e teamă că aceştia nu vor pricepe nimic. Clasa politică nu va învăţa nimic, praful de pe tobă se va alege din ceea ce vor promite să facă pentru învăţământ. Dacă nu înţelegi înspre ce se îndreaptă lumea, dacă nu eşti capabil să-ţi propui să atingi un ţel – oricât de mic ar fi acesta, să-l atingi, totuşi – dacă nu-ţi iubeşti semenii, nu faci decât umbră pământului, degeaba.
Cred că Ministerul Educaţiei trebuie să aibă curajul să reclădească şcoala. Când spun Ministerul Educaţiei mă gândesc la nişte oameni care ştiu ce-i acela învăţământ, oameni care au idee şi idei, care pricep ceva din clasicul, ultraclasicul „per aspera ad astra“.
Sunt eu însămi patetică.
Cred însă că şi după potopul nuclear poate să crească iarbă. Important este să ştii şi să vrei.
Lacrimi grele curg, mai cu seamă pe obrajii părinţilor, dar şi ai adolescenţilor care au luat atât de dur contact cu propria lor valoare profesională. „Meseria“ tinerilor de 17, 18 ani a fost, timp de 12 ani de studiu, aceea de a învăţa. La examenul maturităţii 44,47% dintre aceşti flăcăi şi fete, buni să spargă munţii în pumni, nu au vlagă nici măcar să capete un 5 sau 6 la o lucrare cu cerinţe medii de limbă şi literatură română sau matematică.
Nu mă impresionează nicicum cohorta de miniştri ce se perindă prin studiourile televiziunilor încercând să dea vina pe oricine şi orice, de la preşedintele ţării, la femeia de serviciu din şcoală, care n-a aruncat otreapa de şters pe jos pe camera de filmare, ca să poată copia „micuţii“.
Este inutil şi grotesc să vii acum, după ce în mandatul tău nu te-ai omorât să faci prea mult bine şcolii şi să încerci tot felul de eschive, cum la fel de grotesc este şi să te împăunezi precum fazanul că ai întronat cinstea şi corectitudinea instalând nişte amărâte de camere web şi că, de la tine încolo toate sunt şi vor fi adevărate, curate, minunate.
Cunosc bine şcoala românească şi tocmai pentru că o cunosc, mă apasă greu această ploaie de gheaţă a bacului 2011. Încerc să judec la rece şi să spun că primul gest normal, într-o ţară normală, al unui ministru normal, al unei Educaţii normale, după un asemenea rezultat, ar fi fost demisia.
Sigur aceasta nu rezolvă problema, fiindcă, noi, în România, avem sfânta meteahnă de a nu învăţa nimic din ceea ce ni se întâmplă.
Cred că rezultatul bacalaureatului este singurul real, singurul adevărat, dintr-un şir destul de lung de rezultate trucate.
Se compară frenetic procentele ultimilor zece ani, se titrează că rezultatele de la bacalaureat sunt cele mai mici din istoria învăţământului.
Nu ştiu dacă sunt într-adevăr cele mai mici, ştiu însă cu foarte mare precizie că sunt cât se poate de apropiate de adevăratul nivel al şcolii româneşti.
Până la urmă acesta-i crudul adevăr: jumătate dintre liceeni nu sunt capabili să susţină examenul vieţii lor şi să-l promoveze, din prima. Să-i acuzi că nu învaţă, că sunt generaţia superficialităţii, a domnului Google şi a doamnei Facebook, reprezintă pierdere de vreme şi, în fond, înseamnă să susţii că timpul şi realitatea mileniului acestuia ar trebui suprimate, fiindcă nu suntem capabili să găsim şi antidotul unei dezvoltări informaţionale ale cărei consecinţe nu le cunoaştem. Să pui totul doar în spinarea şi aşa cocârjată a şcolii, înseamnă să baţi câmpii politicianist şi să nu înţelegi cât şi cum face faţă şcoala, ca sistem, realităţii sociale.
Ne putem supăra pe oricine, de la Dumnezeu, la ridicolii miniştri, care dovedesc încă o dată, cât de tare îi doare inima de ceea ce se întâmplă cu învăţământul românesc.
Să scrii că subfinanţarea, dispreţul faţă de carte, cultivat cu obstinaţie de clasa politică, dar nu numai, să aminteşti că această generaţie este prima care a învăţat după curricumulum „modernizat“ şi „dezvoltat“ în ultimii 12 ani de domni şi doamne miniştrii, e de prisos.
Nu la fel de prisos este însă să spui că, dacă în 2000 reuşeam să schimbăm legea educaţiei, poate astăzi nu ne-am mai fi lamentat atât. Dacă nu ne-am fi bălăcărit atât, timp de mai bine de 10 ani, şi-am fi pus osul la treabă, schimbând viziunea şi metoda, curricumulum şi evaluarea, examenele şi sistemul de orientare şcolară şi profesională, sigur, azi n-am mai fi fost oripilaţi.
Dacă pricepeam că plusând atât doar pe filiera teoretică, ajungem să „producem“ rataţi fără diplomă al filierei profesionale şi tehnice, n-am fi constatat că întregul lot de absolvenţi ai şcolii ce-i învaţă, măcar teoretic, meserie pe tinerii României se află în colaps. Marii pierdanţi sunt aceşti 110.000 de tineri – în cea mai mare parte absolvenţi de grupuri şcolare - fiindcă ei nu ştiu nici meserie, nici niscaiva cultură generală nu au. Dacă din 2000, încoace, reuşeam să dăm şcolii 6% din PIB, fără tot felul de jonglerii şi minciuni, să reciclăm toată dăscălimea, să fim atenţi la cum îi formăm pe dascălii tineri, poate nu ne afundam în prăpastia aceasta jenantă. N-am înţeles niciodată deplin rostul bocitoarelor la o înmormântare. Sigur, ele exprimă pentru noi toţi, jalea, tristeţea, deznădăjduirea, pustiul lăsat de dispariţia celui dus. Plâng la comandă, pentru ca, după ultimul ţipăt sfâşietor, să râdă în hohote, la cine ştie ce glumă.
Cam aceasta este şi imaginea pe care o am astăzi, după bac.
Bocitoarele dau culoare înmormântării. Se vede frumos cum ne smiorcăim, dă bine, e de bonton să ne smulgem hainele de pe noi.
Sărmani farisei, suntem blindaţi de cinism şi prostie.
Până la urmă, viaţa trebuie să meargă înainte. Cei 110.000 de elevi picaţi trebuie să înveţe, să-şi dea, dacă vor, bacalaureatul. Profesorii lor trebuie să înţeleagă că nu mai merge cu scuza „de atâţia bani, atâta peşte“, părinţii poate se vor dezmetici şi vor pricepe că la şcoală copilul merge să înveţe ceva, nu să ia o diplomă.
Iar ministeriabilii? Mi-e teamă că aceştia nu vor pricepe nimic. Clasa politică nu va învăţa nimic, praful de pe tobă se va alege din ceea ce vor promite să facă pentru învăţământ. Dacă nu înţelegi înspre ce se îndreaptă lumea, dacă nu eşti capabil să-ţi propui să atingi un ţel – oricât de mic ar fi acesta, să-l atingi, totuşi – dacă nu-ţi iubeşti semenii, nu faci decât umbră pământului, degeaba.
Cred că Ministerul Educaţiei trebuie să aibă curajul să reclădească şcoala. Când spun Ministerul Educaţiei mă gândesc la nişte oameni care ştiu ce-i acela învăţământ, oameni care au idee şi idei, care pricep ceva din clasicul, ultraclasicul „per aspera ad astra“.
Sunt eu însămi patetică.
Cred însă că şi după potopul nuclear poate să crească iarbă. Important este să ştii şi să vrei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu